Dacă în zilele noastre apartenenţa la Biserică ţine de normalitatea cotidiană, în urmă cu secole, a fi creştin era un act de mare curaj. Libertate, statut social, bunuri materiale, prieteni, toate puteau fi pierdute într-o clipă de acei curajoşi care, în timpul persecuţiilor, mărturiseau credinţa în Hristos. Şi cu atât mai tragică era durerea creştinilor când nu sufereau din pricina prigonitorilor păgâni, ci din cauza uneltirilor unor facţiuni eretice ajunse temporar la frâiele puterii. Fragmentul care urmează ilustrează situaţia dramatică a Bisericilor din Răsărit, care, în primele secole ale mileniului I, au plătit cu mare preţ integritatea credinţei. Ajunşi în pragul disperării, creştinii din Răsărit cer, prin vocea Sfântului Vasile cel Mare, un sprijin şi o alinare de la Bisericile Occidentului. Fără a pretinde neapărat soluţii, răsăritenii simţeau nevoia să-şi spună păsul oricui era dornic să-i asculte, avertizând totodată pe ceilalţi creştini de pericolul dezbinării în Biserică.

 

Milă şi ajutor

Pentru că Domnul nostru Iisus Hristos a binevoit să numească întreaga Biserică Trupul Său şi ne-a făcut pe fiecare în parte mădulare unul altuia, ne-a îngăduit tuturor - fiecare din locul unde se găseşte - să stăm între noi în legături de dragoste. De aceea, cu toată depărtarea spaţială, noi suntem, sub acest raport, apropiaţi unul de altul, încât nu poate zice, de pildă, capul către picioare că „eu n-am nevoie de voi“. Cred, aşadar, că nici voi nu veţi căuta să vă descotorosiţi de noi, ci, mai degrabă, veţi căuta să participaţi cât mai mult la supărările cu care am fost loviţi pentru păcatele noastre, aşa cum şi noi ne bucurăm de pacea cu care v-a învrednicit Dumnezeu pe voi.
Am mai implorat de multe ori dragostea voastră pentru milă şi pentru ajutor. Se vede că măsura pedepsei noastre nu s-a umplut, încât nu v-a fost îngăduit să ne săriţi în ajutor. În chip deosebit vrem ca tulburările de la noi să binevoiţi a le aduce şi la cunoştinţa împăratului care cârmuieşte peste ţinuturile voastre, iar dacă aşa ceva va fi greu de realizat, atunci cel puţin să vină de la voi câţiva fraţi să ne cerceteze şi să mângâie pe cei îndureraţi şi în felul acesta să vadă cu ochii lor strâmtorările din Răsărit, pe care nu le-ar putea aprecia deplin numai după auzite, pentru că nici o descriere nu le-ar putea reda exact.

 

 

Păstorii sunt persecutaţi pentru ca să se împrăştie turma

S-a abătut peste noi o grea prigoană, iubiţi fraţi, poate cea mai grea din câte au fost. Păstorii sunt persecutaţi pentru ca să se împrăştie turma. Lucrul cel mai dureros e că cei urmăriţi acceptă mai curând martirajul, dar poporul nu cunoaşte pe aceşti luptători ca pe nişte mucenici, pentru că şi cei ce-i persecută s-au ascuns sub numele de creştini. Singura vină care se pedepseşte fără cruţare azi este respectarea credincioasă a tradiţiilor Sfinţilor Părinţi. Din pricina aceasta, cei temători de Dumnezeu sunt alungaţi din ţară şi exilaţi prin pustiuri. În faţa judecătorilor de azi nu mai sunt respectate nici cărunteţile, nici practicarea religiei, nici trăirea după poruncile Evangheliei, chiar dacă ea s-a urmat cu credincioşie din copilărie până la vârsta bătrâneţilor.
În viaţa de toate zilele nici un răufăcător nu-i condamnat fără dovezi, pe când episcopii sunt arestaţi pentru simple denunţuri şi pedepsiţi fără să se fi adus nici o mărturie despre vina lor. Există şi din aceia care n-au cunoscut nici pe acuzatori, nici n-au fost duşi la vreun tribunal, ba nici măcar nu li s-a făcut vreun denunţ formal şi care au fost luaţi cu forţa în miez de noapte, alungaţi peste graniţă şi lăsaţi în prada sorţii şi a morţii prin suferinţele pustiei.
Urmările acestor stări de lucruri sunt cunoscute de toţi, chiar dacă nu vorbim de ele: surghiunirea preoţilor, alungarea diaconilor şi nimicirea clerului întreg. Căci, ori te închini la idoli, ori dacă nu, eşti dat usturimii biciului, cum zice proorocul: „E numai un oftat în popor, numai un plâns neîncetat, acasă şi pe uliţe, toţi îşi plâng unul altuia nenorocirile. Nimeni nu poate avea inimă atât de împietrită, după ce şi-a pierdut tatăl, să poată duce fericit viaţa de orfan: vaiete în oraş, vaiete la ţară, plâns pe străzi, plâns în pustie, numai bocete şi jale auzi peste tot“ (Amos 8, 10). Au dispărut de tot bucuria şi buna dispoziţie, s-au cernit serbările noastre în doliu. Au fost închise locaşurile de rugăciuni, la altare abia am mai auzit câte o sfântă slujbă. Nu se mai adună creştinii, nu mai există dascăli în fruntea lor, nu se mai ţin şcoli ziditoare de suflet, nici serbări de hram, nu se mai aud laude de noapte, nu mai întâlneşti acele fericite tresăltări sufleteşti prilejuite de participarea la slujbele bisericeşti şi de împărtăşirea din darurile duhovniceşti ale Tainelor, care înalţă atât de mult sufletele credincioşilor. Am putea şi noi zice cu proorocul: „Azi nu mai avem nici împărat, nici prooroc, nici îndrumător, nici jertfă sau tămâie, pe care să le putem jertfi înaintea lui Dumnezeu, şi nu mai aflăm nici milă înaintea Lui“ (Daniel 3, 38-39).
 

(sursa: www.ziarullumina.ro, Ionuţ BURSUC, Texte selectate din Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, EIBMBOR, Bucureşti, 1988)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Vina de a fi creştin (I).

Comentarii