Când suntem depăşiţi de iureşul grijilor zilnice şi mai ales când simţim că pierdem controlul asupra celor ce ni se întâmplă, apelăm la soluţii pline de mister: „Aşa mi-a fost scris!“, „Asta i-a fost soarta!“. Evadarea din faţa responsabilităţii spre tărâmul mistificat al destinului este o strategie pe care o folosim mai des decât am fi dispuşi să recunoaştem, iar statisticile care arată cât de frecvent consultăm, spre exemplu, horoscopul pot fi o mărturie grăitoare în acest sens.

Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) abordează, într-una dintre cuvântările sale, chestiunea destinului într-o manieră tranşantă şi fără echivoc. Fragmentul următor redă stupefacţia ilustrului orator creştin în faţa superstiţiilor multora dintre creştinii din vremea sa. Fie că se credeau victime ale momentului naşterii, fie unelte neputincioase ale unui destin atotputernic, mulţi dintre credincioşi sucombau prematur în faţa regulilor dure ale fatalităţii liber asumate. Răspunsul episcopului constantinopolitan însă avea să zdruncine din temelii castelul de nisip al superstiţiilor, iar cuvintele sale par astăzi mai actuale chiar decât atunci când au fost rostite.

Unde sunt, dar, cei care pun în faţa dogmelor Bisericii tirania ceasului în care se nasc oamenii şi periodicitatea timpurilor? Cine a menţionat vreodată că s-a arătat un alt Hristos, că s-a mai petrecut un lucru ca acesta datorită periodicităţii timpurilor? Pot să spună mulţi că s-au scurs sute de mii de ani de la facerea lumii, dar aceasta n-o pot născoci! Despre ce altă periodicitate mai pot vorbi? N-a mai fost nici o altă Sodomă, nici o altă Gomoră, nici un alt potop. Până când vă jucaţi vorbind de periodicitatea timpurilor şi de ceasul în care se nasc oamenii?

Dar cum se face, aş putea fi întrebat, că se împlinesc multe din cele spuse de aceşti oameni?

Pentru că tu te-ai lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, pentru că tu te-ai lepădat de El, pentru că tu te-ai aşezat în afara purtării Lui de grijă, pentru aceea diavolul îţi întoarce treburile tale şi ţi le mută după cum vrea el. Dar nu poate face asta cu sfinţii, dar mai bine spus, nici cu noi, păcătoşii, care dispreţuim mult purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Chiar dacă viaţa noastră e aşa cum este, totuşi, suntem mai presus de uneltirile demonilor, pentru că, prin harul lui Dumnezeu, ne ţinem cu multă tărie de dogmele adevărului.

Dar, în general vorbind, ce este credinţa în atotputernicia ceasului în care se naşte omul? Nimic altceva decât o nedreptate ce se face firii, o confuzie, o idee care te face să crezi că totul se face la întâmplare, dar, mai bine spus, nu numai la întâmplare, ci şi împotriva raţiunii.

 

Mai bine e să nu ştii bine decât să ştii rău

Poate că cineva m-ar întreba: „Dacă nu este ceasul în care se naşte omul, pentru ce cutare se îmbogăţeşte şi pentru ce cutare e sărac?”. Nu ştiu. Deocamdată îţi voi răspunde aşa, ca să te învăţ să nu iscodeşti totul şi ca să te învăţ că lucrurile de pe lumea aceasta nu se petrec la întâmplare. Iar pentru că nu ştii pricinile unor lucruri, nu trebuie să inventezi pricini care nu sunt pricini.

Mai bine e să nu ştii bine decât să ştii rău. Omul care nu ştie pricina unui lucru va ajunge îndată să găsească adevărata pricină; dar cel care născoceşte o pricină falsă, pentru că nu o ştie pe cea adevărată, nu va putea ajunge cu uşurinţă la cea adevărată, ci va avea nevoie şi de mai multă muncă şi de mai multă sudoare ca să spulbere pricina falsă de mai înainte.

Pe o plăcuţă, dacă e curată, poţi scrie cu uşurinţă orice vrei; dar dacă e scrisă, nu e atât de uşor; trebuie mai întâi să ştergi ce a fost scris rău. Tot aşa şi cu doctorii; un doctor care nu dă nici o doctorie este cu mult mai bun decât unul care dă doctorii vătămătoare; un arhitect care clădeşte case şubrede este mai rău decât unul care nu clădeşte deloc; la fel şi cu pământul: este cu mult mai bun pământul care nu are nici un rod decât cel care are spini.

Să nu alergăm să cunoaştem totul, ci să îndurăm că nu ştim unele lucruri, decât să le ştim greşit, pentru ca nu cumva, atunci când vom găsi dascăl, să-i facem îndoită osteneală; dar, mai bine spus, adeseori, mulţi au rămas neîndreptaţi numai pentru că, la început, au dobândit învăţături greşite. Nu este aceeaşi osteneală să semeni după ce mai întâi trebuie să smulgi ierburile cele rele ce au prins rădăcină, cu a semăna un ogor curat. Dincolo, trebuie să întorci brazda mai întâi şi apoi să semeni alte seminţe; dincoace, auzul este gata pregătit.

(Ionuţ BURSUC, Texte selectate din Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, sursa: www.ziarulumina.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Puterea destinului (I) .

Comentarii