Cine şi ce recunoaşte? Paradoxul, subliniat de Schiller în Teatrul ca insti­tuţie morală, funcţionează perfect. Dacă pe scenă se joaca Avarul şi în public se află întâmplător un om avar, acesta râde, se amuză, dar nu se recunoaşte în personajul respectiv. "Şi, atunci, de ce jucăm?", se întreabă Schiller. "Pentru ceilalţi", răspunde tot el. Pentru ca oamenii nor­mali, văzând pe scena prototipul avarului, să se gardeze în viaţa de zi cu zi în faţa acestuia. La ce bun memoria isto­riei recente? Ca noi, oamenii normali, văzând prototipul torţionarului de-acum 60 de ani, să-i recunoaştem copilul ideologic de astăzi şi să nu-i mai permitem să se reproducă. Are şi frumosul dreptul la legitimă apărare. Fostul torţionar, colonelul Crăciun, spunea despre Ţuţea, la Aiud: "Minte, avea de toate. Era gras, mânca bine şi toţi deţinuţii erau bine îngrijiţi".

Copilul ideologic al colonelului Crăciun, de astăzi, spurp, la fel, oricărei conştiinţe care se ridică întru adevăr, mărturisind ca o doare o Românie umilită. "Minte", spune tânărul politruc de astăzi. "PIB-ul pe cap de locuitor a crescut. România este în plină dezvoltare europeană. Trebuie să fim fericiţi pentru asta." Şi tot aşa la debutul terorii comuniste în România, când marele actor Puiu Iancovescu fusese arestat şi apoi, după câţiva ani de puşcărie, forţat să participe la şedinţele sindicale tovărăşeşti, şi tot aşa, deci, atunci ca şi acum, tovarăşul secretar de partid răspunzător cu propaganda strigă în plină şedinţă:

"Partidul ne-a creat condiţii minunate de viaţă. Avem de toate. E bine. E foarte bine. Nu-i aşa că e bine tovarăşe Iancovescu?", îl întreba brusc acesta pe marele actor. Iar Iancovescu răspunse genial: "Eu am venit aici de lichea, nu de prost." Pentru mine România e Grădina Maicii Domnului, pentru intelectualul româno-european, dedulcit la noile privilegii comunitare, România este o grădină de vară, de unde el, anesteziat de şpriţ, nu mai simte durerile ţării, ci numai confortul scaunului şi, evident, plăcerea chefului cetăţeanului de rând, ridicată la rangul de statut ontologic. Acestui gânditor "identitar" numai între frontierele confortului său, dacă îi spui ce a zis Eminescu: "Crist a învins cu litera de aur a adevărului şi a iubirei, Ştefan, cu spada cea de flăcări a dreptului. Unul a fost libertatea, celălalt apărătorul evanghelului ei", va răspunde cu suficienţă dâmboviţeană, considerându-se un fluviu al cunoaşterii, precum şi cu reflexul formatat la bursele din străinătate, etichetând cu lejeritate mărturisirea ca fiind un reziduu de gândire patetic ortodoxă şi naţionalistă. Şi eu şi el privim România. Eu din rană nevindecată a lui Eminescu, iar el, bălăcindu-se în apa călduţă a noului internaţionalism.

 

Mitologia indiană

În mitologia indiană, găsim un pasaj în care se vorbeşte de ideea de jertfă ca act necesar pentru trezirea umanităţii. Unul dintre zeii rivali vrea să-l omoare pe Krishna şi trimite spre el o săgeată. "O, tu, Krishna, Stăpân al lumii, săgeata ucigaşă vine spre tine! Opreşte-o, Stăpâne, că tu poţi opri totul, tu poţi opri şi timpul. Nu, n-am s-o opresc, răspunde Krishna. Las-o să-mi pătrundă în carne, căci, numai sângerând, lumea va înţelege."

La fel ca şi Krishna, Fiul Omului ştia dinainte că va fi trădat şi ucis. Chiar îi spune lui Iuda: prietene, ceea ce vrei să faci, fă mai curând. De unde această nerăbdare paradoxală în faţa morţii? "În noaptea în care a fost vândut, mai vârtos însuşi pe sine s-a dat pentru viaţa lumii."

Şi El, ca şi Krishna, putea să oprească timpul. Hristos nu numai că nu-l opreşte, dar îl accelerează. Dar Hristos face ceva în plus, ceea ce niciodată un iluminat al lumii sau zeu nu a făcut. Se duce într-o grădină, numita Ghetsimani, şi se roagă plângând, adică îşi manifestă "omenitatea", cum ar spune Grigore Palama. Nu frica, ci suspinul fiinţei în faţa morţii. Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta, însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu voieşti. (Mt 26, 29).

Pe Krishna îl admirăm ca pe un zeu, dar Iisus ne cutremură. În Krishna nu ne recunoaştem, dar în Hristos, da. Omenirea întreagă este prinsă în lacrima lui. De două mii de ani ne închinăm la lacrima aceasta. Dar, tot acolo, în grădina Ghetsimani, El îşi depăşeşte "omenitatea" şi ne dă floarea creştină a mântuirii. În plin plâns i se dă să ne dăruiască această minune: "Facă-se voia ta, Doamne!" De atunci, noi, creştinii, suntem lacrima Lui pe obrazul lumii. El în Ghetsimani a plâns şi s-a rugat ca să fim împreună. Aceasta este frumuseţea lui Hristos, Omul Frumos.

(fragment, Dan Puric, www.crestinortodox.ro) 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Despre Omul Frumos (V).

Comentarii