Un administrator al imperiului roman, un fel de comisar european, cum vedeţi dumneavoastră pe la televizor, pe aici, pe la noi, pe care, mai târziu, în vremea imperiului carolingian, împăratul îi numea "missi-dominici" (nişte administratori ca şi cei de astăzi, care vin şi ne iau nouă tensiunea), un administrator de genul ăsta, numit Pilat din Pont, s-a întâlnit cu Iisus Hristos, căruia chiar nu ar fi vrut să-i facă nici un rău, dar era supus unor presiuni.

- Pentru ce ai venit?, l-a întrebat Pilat din Pont pe Iisus.
- Am venit să mărturisesc adevărul, răspunde Iisus Hristos. La care Pilat din Pont zâmbeşte, apoi pleacă, ştiind că orice discuţie despre adevăr este infinită. Era unda de şoc târzie a gândirii greceşti, axată pe întrebarea: ce e adevărul?, nu: cine e adevărul? Grecii fiind în căutarea ideii de adevăr, dincolo de adevăruri, precum în cazul frumosului ca idee şi a lucrurilor frumoase ca existenţe, nu ştiau fiinţa adevărului, sau fiinţa frumosului. Pilat din Pont se întâlnise cu fiinţa adevărului, cu adevărul întruchipat, iar această întâlnire ratată este moştenirea cea mai cumplită a Europei occidentale, care, în virtutea ei, te întreabă, astăzi, în mod obsesiv: ce eşti? şi nu: cine eşti?

Răvăşiţi în lucrurile realităţii, numărându-le la infinit, contabilizându-le, cel mult ducându-le la concept, la idee, această lume, a lui Pilat din Pont, ratează într-una, spălându-se pe mâini, întâlnirea întru fiinţă. Sfântul Siluan Atonitul comentează în mod strălucit această prăpastie, săpată de obtuzitatea administratorului roman, atunci când a stat faţă către faţă cu Fiul Omului.

Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Hristos spusese cine este, numai că nu fusese recunoscut. El era, în ultima esenţă, primul om frumos cu adevărat. Căci fără de păcat era fiinţa lui. A-l recunoaşte, pentru Pilat din Pont, era o imposibilitate. Frumosul lui Pilat din Pont aparţinea unei alte lumi.

Am văzut, la Socrate, în Hippias Maior, că nu cunoaştem frumosul, ci că îl recunoaştem. Dar, spune Caragiale: "Şi eu şi mitocanul privim la lună." Pentru mine e ceva frumos, pentru el, nimic. Luna este frumoasă sau sufletul meu? Şi Caragiale conchide: "Luna este arcuşul, eu sunt vioara." Deci, ca sunetul să iasă, este nevoie de amândouă.

Şi eu şi mitocanul privim la poporul român. Pentru mine, poporul român este, ca şi pentru Petre Tuţea: Excelsior! Pentru mitocan, este o manea dată la maxim, la adăpostul căreia poate să fure în linişte. Şi victima din închisorile comuniste şi călăul se uită la memoria recentă a neamului. Primul îşi vede rana neînchisă, celălalt, pensia halucinant de mare, ca o răsplată a criminalităţii lui.

(fragment, Dan Puric, www.crestinortodox.ro) 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Despre Omul Frumos (IV).

Comentarii