După ce am trecut Atlanticul şi ne apropiam de destinaţie, cu o oră înainte, ni s-a dat să completăm nişte formulare, destul de agresive, care te anchetau în toate dimensiunile tale de călător. Am avut sentimentul că tot avionul dădea teza la limba română. În starea aceasta de examen, m-am pomenit cu vreo cinci băbuţe lângă mine, care mi-au spus cinstit: "Scrie-ne şi nouă, maică, aici, că noi nu ştim nimic!". Şi astfel, eu le întrebăm din chestionar şi ele îmi răspundeau din inimă:

- Când te-ai născut, mamă? - 1877.
- Câţi copii ai? - 11.

Şi-aşa mi-am dat seama că stăteam de vorbă cu Independenţa României. A început să se clatine avionul. Avionul se clătina şi la toţi ne-a fost frică, inclusiv mie, asta cu imaginea României în lume. Mi-am pus centura, stewardesele au plecat şi ele speriate. Babele, în schimb, stăteau lângă mine şi se sprijineau de partea de sus, ca şi cum ar fi mers cu rata. Zic:
- Maică, stai jos, că a început furtuna. E pericol să ne prăbuşim. Nu ţi-e frică?
- Lasă, mamă, răspunde băbuţa, mi-am făcut o cruce, la Dumnezeu nu însişti. Ajunge.

În siguranţa ei stăteau două mii de ani de creştinism. Iar eu, pe lângă băbuţă, eram un puric. Eu eram imaginea de azi a României în lume, iar ea era icoana neamului din totdeauna. Băbuţa m-a reîncreştinat într-o fracţiune de secundă şi, astfel, am văzut din nou Omul Frumos.

Sigur, putem discuta în termenii filozofiei. Ce e frumosul?, întreabă Socrate pe Hippias. E un dialog, Hippias Maior - eu vă reproduc aşa, la nivelul anecdotic, pentru că Socrate era un tip cu o inteligenţă fantastică, el îl ajuta pe celălalt, din faţa lui, să descopere singur adevărul, doar provocând un proces de "moşire" a acestuia, numit de greci maieutică. Arta lui consta în simularea unei ignoranţe totale, lăsându-şi adversarul să-şi manifeste din plin orgoliul şi suficienţa.
Şi zicea:
- Vai, tu, Hippias, înţeleptul înţelepţilor, ce e frumosul, că nu ştiu? Uite, stau şi mă gândesc ce este frumosul.
Şi Hippias zice:
- Cum, Socrate, nu ştii, ia uita-te tu acolo, pe câmp! Uita-te! E un cal. E frumos?
- E frumos.
- Pai, vezi, ăla este frumosul.
- Vai, Hippias, zice Socrate, uite cum nu m-am gândit, cum înţelepciunea ta îmi aduce mie limpezime în minte. Eu n-am ştiut, treceam ignorant, deci calul este frumos, este extraordinar. Şi totuşi, Hippias, zice Socrate, am o nelămurire: acum, în clipa asta, o fată poate să fie frumoasă?
- Sigur, Socrate, o fată poate să fie frumoasă.
- Eşti extraordinar, Hippias! Cum limpezeşti tu lucru­rile, unul câte unul! O fată poate să fie frumoasă. Vai, Hippias, ce înseamnă înţelepciunea şi ce înseamnă ignoranţa!
Ţineţi cont de această simulare fantastică. Este expresia unui cabotinism de geniu. Dobitocul, până nu-l umfli, nu plesneşte.
Şi, zice Socrate:
- Totuşi, Hippias, uite ce gând mi-a trecut şi-mi tulbură înţelepciunea: o lingură de aur e utilă sau e frumoasă?
- Pai, este şi, şi.
- Eşti fantastic! Deci, frumosul este şi util, Hippias, este, extraordinar!
- Da.
- Deci, frumosul poate să fie şi util.

Şi tot aşa îl duce pe Hippias să spună tot felul de lucruri. Păi, zice: ce e frumosul? Şi o furnică e frumoasă, şi faţa de masă, şi asta. Şi Hippias se îneacă în detalii, în realităţi. Se îneacă în ceea ce grecii numesc apqria: o gaură neagră, care te absoarbe, o înfundătură a gândirii din care nu mai poţi să ieşi, pentru că Socrate îl ducea în alt plan existenţial. El întreba ce este frumosul şi i se răspundea arătându-i-se lucrurile frumoase. Şi atunci, de la concept la empirie este un salt uriaş.
Şi Socrate zice:
- Păi, vezi, Hippias, se pare că noi nu cunoaştem frumosul, noi îl recunoaştem (ceea ce numeşte grecul anamnesis, aducere aminte).
Dar, dacă Socrate m-ar întreba pe mine, să presu­punem: ce este frumosul, Dan Puric? Eu nu mai ştiu ce este frumosul, Socrate, i-aş răspunde. Adevărat, mi-ar răspunde Socrate, căci astăzi nu mai putem recunoaşte frumosul, cu toate că el există. Tot ceea ce ne-a rămas de recunoscut este urâtul.

Dar, să ne întoarcem la Hippias, când frumosul era şi în afară şi înăuntrul omului. Concluzia socratică este că suntem dotaţi aprioric cu facultatea aceasta de a recunoaşte. Bineînţeles, dialogul este mult mai amplu, el implică acolo şi faptul de potrivire.
- Ceea ce se potriveşte, Hippias, ca o înmormântare poate să fie frumoasă pentru noi, dar nu este frumoasă şi pentru zei.
Sunt alte sisteme de referinţă.
- Frumosul este o potrivire între ceva, între ce e în noi şi ce este afară, sau ce este Hippias? Deci, îl zăpăceşte pe Hippias. Problema este că Socrate îl forţa pe Hippias să facă un salt de la lucrurile frumoase, pe care le găseşti în lume, la ideea de frumos, pe care o avea în propria sa conştiinţă, dar nu ştia că o are. Socrate este primul care vorbeşte de recunoaştere. Noi avem, ontologic, în noi, existenţial, capacitatea de a recunoaşte frumosul.

Mai târziu, alt filozof, Plotin, spune: ce văd este frumos, ce aud este frumos, dar mai este ceva. Astea sunt lucruri măsurabile, dar mai apare ceva, nemăsurabil, cum ar fi sufletul. Cum îl măsurăm? Şi atunci, zice: noi percepem divinul din afară cu divinul din noi. E un salt. Între Socrate şi Plotin s-a întâmplat, în gândirea şi-n existenţa omenirii, un accident, o fractură. Să vedem care este acest accident, în care, după părerea mea, au rămas ancoraţi creştinii.

(fragment, Dan Puric, www.crestinortodox.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Despre omul frumos (III) .

Comentarii