Dar să ne întoarcem la începutul povestii. Aveam doar şapte anişori, când naşul meu îmi deschide într-o dimineaţă uşa şi-mi spune disperat:

- Mă simt rău. Am să mor. Cheamă Salvarea!
Eram singur acasă. Disperat, m-am îmbrăcat la repezeală cu ce-am găsit.
- Ce să fac?, l-am întrebat disperat.
- Uite, îţi dau o fisă, să dai un telefon. Du-te şi cheamă Salvarea! Spune-le sa vină repede, că mor!

Şi astfel, m-am pomenit alergând cu paşii mei micuţi prin ploaie, încercând să întrec moartea, care ameninţa viaţa naşului meu, şi să ajung Salvarea. Prin ploaia măruntă am văzut telefonul public prins de un perete. Era atârnat mult mai sus decât aş fi putut ajunge cu mâna. Am văzut două sticle de lapte, pe care le-am pus sub telefon şi pe care m-am urcat, cu o dexteritate născută doar de groază. Ţineam strâns între degete fisa de telefon, de parcă ar fi fost ultima picătură de viaţă a naşului meu. Cu mâna tremurândă am format numărul de telefon.

- Alo! Salvarea?, am strigat disperat.
- Da, mi-a răspuns o voce, rece, indiferentă. - Da, ce e?
- Moare bunicul! Moare bunicul! Veniţi de urgenţă! Moare bunicul!
- Câţi ani are bunicul?
- 76, zic, şi telefonul s-a închis.
Abia atunci am auzit picăturile de ploaie. O singurătate cumplită m-a cuprins. Eram distrus interior de vocea de mormânt a Salvării. Am alergat înnebunit, i-am spus că mi-au închis telefonul, iar naşul meu, disperat, mi-a zis:
- Nu trebuia să le spui vârsta. La oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine.
Mi-a dat o nouă fisă şi, alergând din nou prin ploaie, mă-ntrebam de ce la oamenii în vârstă Salvarea nu mai vine. Mi-am găsit sticlele şi-am vorbit din nou la telefon.
- Alo! Salvarea? Moare bunicul! Moare bunicul!, am început să strig.
- Câţi ani are bunicul tău, mă?
- 18 ani, am răspuns.
Şi de data asta am închis eu telefonul. Acum, paşii mei către casă, prin ploaie, erau rugăciuni. Am minţit, dar există şi minciuni izbăvitoare. Un paradox. Făcusem, cum se zice, păcatul ăl bun.

 

Din Pateric

În Pateric, vine la un Sfânt în chilie un hoţ şi-i zice: "Scapă-mă, am greşit. Iartă-mă! Vine potera peste mine, ascunde-mă, salvează-mă!". Potera vine, îl caută, îl întreabă pe Sfânt dacă n-a văzut hoţul, iar Sfântul nu zice nimic. Şi aici, ca şi în cazul meu, Sfântul a minţit, dar este minciuna sfântă, cea a sufletului cinstit, care nu se suprapune cu corectitudinea. Minciuna aceasta salva o viaţă. După ce a trecut potera, Sfântul îi spune hoţului: "Dumnezeu te-a salvat, nu eu! Ai greşit, ai cerut ajutor cu disperare şi El ţi-a ascultat sufletul. De-acum ştii ce ai de făcut". Şi de atunci hoţul n-a mai furat. Juridic, sfântul era pasibil de tăinuire, dar, duhovniceşte, salvase un om. Ciudata îngăduinţă! Nu-i aşa că ne aminteşte de îngăduinţa lui Hristos, nefirească, pentru iudei, în faţa femeii adultere? Sufletul frumos nu se supune legii, el se supune instanţei divine.

Am minţit, dar am făcut-o ca să-mi salvez năşicul. Lumea corectă tocmai îmi arătase faţa. Iar politica corectă de astăzi ne mutilează cinstea în numele corectitudinii. Surprinzător, cei de la Salvare au venit. Cred că au venit curioşi să vadă cum arată un bunic de 18 ani.

Din Salvare a coborât un doctor, cam la vreo 40 de ani, grăsuţ, uşor răvăşit, târând după el o tristeţe. Năşicul, între timp, când l-a văzut pe doctorul acesta, care era mai răvăşit decât el, l-a întrebat:
- Dar ce vi s-a întâmplat?
Doctorul lua tensiunea şi, cu ochii concentraţi pe tensiometru, spuse în şoaptă:
- M-a părăsit iubita.
***
Şi eu asistam la schimbul ăsta: tensiunea năşicului meu scădea şi creştea a celuilalt, a doctorului. Vedeam cum năşicul meu, din bolnav, se transforma în doctor, iar doctorul se transforma în pacient.
- Doişpe cu cinci, spune doctorul (era tensiunea bună a naşului meu).
- Nu trebuie să suferiţi atâta, îi spune năşicul, luându-i tensiunea sufletească doctorului. Şi năşicul începea să-l ocrotească.

Şi eu, atunci, am asistat la lucrarea lui Dumnezeu. Salvarea salva trupul, iar Omul Frumos, sufletul. Unul mergea spre vindecare, celălalt, spre mântuire. Şi astfel, la sfârşitul acestui consult reciproc, năşicul se simţea bine, iar doctorul avea sufletul liniştit. Mai departe, i-am văzut împrietenindu-se. Doctorul venea o dată pe săptămână, pretextând că trebuie să-i ia tensiunea, dar, de fapt, venea să-şi ia doza de frumuseţe sufletească. Omul frumos nu este vizibil, el nu are imagine, el ţâşneşte, în aparenţă, într-un gest mic, iar gestul ăla, pentru tine, este izbăvitor şi-ţi persistă în suflet toată viaţă, ca o icoană.

Acum câţiva ani mă duceam în America şi avionul s-a oprit pentru o escală în Timişoara. Iar de acolo s-a urcat în Boeing-ul modern un sat întreg de babe, îmbrăcate în negru, ca dintr-un film de Kakoyanis, înfofolite, legate, grase, cu paporniţe, de parcă mergeau cu rata. În sinea mea, am gândit stânjenit că aşa se strică imaginea României în lume. Pe vremea aceea credeam că imaginea e importantă, nu România.

(fragment, Dan Puric, www.crestinortodox.ro) 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Despre Omul Frumos (II) .

Comentarii