A vorbi despre Omul Frumos în contextul în care trăim, într-o lume mutilată, a omului urât, într-o lume schilodită, într-o lume confuză, pe care, iată, o gustăm din plin, ce provocare extraordinară!

Lumea de azi se găseşte într-un continuu proces de urâţire. În noul imperiu al urâtului, frumosul este doar o amintire, care abia mai murmură sub marşul triumfal al unei lumi schilodite, aflată în plină ofensivă.

Omul Frumos este ultimul strigăt de salvare, este ultima redută a umanităţii, în lupta cu oceanul de neomenesc care vine. Omul Frumos este ultimul suspin hristic pentru o lume aflată în cădere definitivă.

De fapt, lucrul cel mai important, în epoca pe care o trăim, este să avem capacitatea să recunoaştem Omul Frumos. Omul Frumos nu mai este la modă. La moda este omul util, la modă este omul eficient.

Aveam un naş, Dan Gabrielescu. Aparţinea marii familii de boieri Gabrielescu: bunicul lui făcuse parte din "Junimea", alături de Titu Maiorescu. Comuniştii îl sărăciseră cu totul, nu-l lăsaseră să-şi profeseze meseria de avocat, şi-atunci, din disperare, se apucase să predea matematică. Sărăcia îl încolţise din toate părţile şi se transformase în boală. Fusese constrâns să-şi opereze un plămân. Raportul său cu propria-i respiraţie, deci cu viaţa, era gradat în fiecare zi: avea un singur plămân. Boala îi vulnerabilizase şi mai mult fiinţa sensibilă şi, cu toate astea, nu uita să trăiască zilnic frumosul.

Într-o zi, când aveam vreo opt ani, m-a întrebat: "Ai citit Don Quijote?" Nu, am răspuns eu. "Cum, tu nu ştii de Don Quijote? Nu ştii de Dulcineea din Tobozo?" Nu, am răspuns eu, simţindu-mă din ce în ce mai vinovat. "Păi, atunci, ce fel de viaţă o să duci?", mi-a răspuns naşul. "Cum ai să ştii ce e iubirea?"

Peste câteva zile, primeam cartea Don Quijote, din partea lui. Am citit-o speriat şi evident că n-am înţeles nimic; dar de-atunci am reţinut, din privirea lui, obligaţia fiecărei fiinţe umane de a cunoaşte povestea lui Don Quijote. Naşul meu dădea vieţii un sens către frumos. Mă corectase.
Mai târziu, fiind în liceu şi venind acasă, m-a întrebat:
- Ce-ai învăţat astăzi?
- Despre un poet stupid.
- Cum îl cheamă?, m-a întrebat.
- Lucian Blaga, am răspuns.
- Şi de ce e stupid mă?, m-a întrebat din nou naşul meu.
- Pai, uite, domnule, ce versuri scrie: "Caut,/ nu ştiu ce caut./Caut lumina de ieri,/ trecutul apus."

Memoria frumosului este izbăvitoare

Naşul meu a tăcut, după care s-a uitat la mine şi mi-a spus:
- Şi tu zici că omul ăsta este stupid? Pai, hai să vedem ce caută!
Apoi, am primit cea mai frumoasă lecţie despre memorie şi nostalgia amintirii. În trei săptămâni termi­nam de citit Trilogia valorilor şi Trilogia culturii. Ţin minte şi acum, nişte cărţi vechi, editate de Fundaţiile Regale. Începusem să găsesc lumina de ieri, trecutul apus. De-atuncea ştiu că memoria unor lucruri măreţe poate să înfrumuseţeze un prezent meschin. De-atunci am ştiut că memoria frumosului este izbăvitoare şi că este un dar hristic.

(fragment, Dan Puric, www.crestinortodox.ro) 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Despre omul frumos (I).

Comentarii