Pe lângă binecunoscutele noastre sărbători creştine, oamenii au păstrat, până astăzi, şi obiceiuri străvechi, bazate pe credinţe arhaice, al căror înţeles de multe ori s-a pierdut. Dar oamenii, dacă iubesc un obicei la care nu vor să renunţe, îi inventează un înţeles nou. Unele obiceiuri primesc, de-a lungul vremii, mai multe înţelesuri diferite. Aşa s-a întâmplat şi cu mărţişorul, un obicei care a fost legat odinioară de începutul anului şi a devenit, în prezent, un mod de a întâmpina cu bucurie începutul primăverii şi un pretext pentru a dărui şi a primi daruri.

 

Întâi, povestea...

Sunt multe poveşti cu Baba Dochia, nu numai la noi, ci şi în Peninsula Balcanică. Să vă spun şi eu una, aşa cum am auzit-o de la Doenel Vulc, din satul Sânpetru, din Ţara Haţegului, în 2006.

Baba Dochia, zice-se, a avut două nurori. Dar era tare rea. Le-a trimis pe nurori cu lână de pe oaie neagră, seină, la râu, s-o spele până se face albă:

- Acasă să nu veniţi până nu se face lâna albă!

Ele tot spălau la lână la marginea apei, dar cum să se albească lâna neagră? Şi-au început să plângă. Bărbaţii lor erau duşi... Cui să te plângi? Şi se zice că a trecut pe-acolo un drumeţ misterios, care le-a zis:

- Dragele mele, de ce plângeţi?

- Cum să nu plângem, uite, ne-a trimis soacra cu lâna neagră s-o spălăm până se face albă!

- Nu mai plângeţi!

Drumeţul, dându-le un buchet de ghiocei, le-a zis:

- Duceţi-i florile astea. Când vă va vedea cu ele, o să vă-ntrebe cine vi le-a dat. Să-i spuneţi că nişte ciobani care mergeau la munte! N-o să vă mai întrebe de lână!

Ele au ascultat şi-au venit cu florile. Le ţineau în mână. Când le-a văzut cu florile, nu s-a mai uitat la lână.

- De unde aveţi florile?

- De la nişte ciobani care plecau cu oile la munte.

- Păi cum! Se poate?! Să se ducă alţii înaintea mea?! Gata! Mă pregătesc şi plec!

Vezi că noi, ciobanii, avem o plăcere: să mergem noi mai întâi, ca oile noastre să pască primele iarbă în care n-a călcat nimeni, numai caprele sălbatice. Şi-i frumoasă pajiştea muntelui când urci unde n-a fost nimeni; parcă-i paradis!

Dar la întâi martie nu se merge la munte! Abia la 21 mai, la Sfinţii Constantin şi Elena! A copt Baba Dochia nouă cuptoare de pâine, a luat nouă cojoace, că ştia că-i frig, şi nu ştiu câte şi mai câte a pregătit ea, să plece la munte. Şi-a plecat: cu turmele, cu mieii mici, cu asinii, cu măgarii, cu dulăii, cu tot! Nurorile au privit-o din poartă cum se ducea...

Când a ajuns în munte, a venit furtună, ploaie, apoi viscolul... A acoperit-o cu zăpadă şi pe ea, şi oile, şi mieii, şi tot ce-o avut. Şi s-au făcut pietre. Şi de-atuncea se zice că alea-s oile Babei Dochia, unde-s pietre mai multe. Şi chiar baba a rămas, gârbovită... S-a făcut stană de piatră.

***

Alte poveşti spun că pe Dochia a pedepsit-o Martie. Cică pe drum, Baba Dochia s-a întâlnit cu un om; dar nu era om, era Martie.

- Ce faci, unde pleci cu oile?

- La munte!

- Întoarce-te, nu e vremea să pleci. Nu te temi de Martie?

- Nu mă tem, căci am nouă cojoace şi nu-mi poate face nimic.

Martie s-a mâniat şi i-a cerut câteva zile împrumut lui Februarie. Apoi a dat o ploaie cu şiroaie. Baba mergea fără frică înainte, dar cojocul s-a umplut de apă şi l-a aruncat. L-a îmbrăcat pe al doilea. A doua zi s-a udat şi al doilea şi tot aşa, în nouă zile a aruncat nouă cojoace! Când Martie a văzut-o pe babă în cămaşă, a dat un îngheţ, aşa, ca în februarie, şi Baba Dochia a îngheţat. Dumnezeu a transformat-o în stâncă, împreună cu oile, să rămână amintire...

 

Baba Dochia şi timpul

Etnologii cred că ziua Dochiei a fost, cândva, o sărbătoare de început de an, căci în străvechiul calendar roman anul începea pe 1 martie. Numeroase popoare arhaice şi-au imaginat că anul vechi moare şi învie sub forma anului nou. Baba Dochia este o astfel de întruchipare a anului vechi. Este bătrână, pentru că anul vechi e pe sfârşite, şi moare - pentru că se schimbă anul… În unele poveşti se spune că mărţişorul a fost tors de Baba Dochia. Mergând prin pădure după oi şi torcând, a găsit un bănuţ; l-a găurit şi l-a pus la gât, pe un fir de lână.

Se spune că mărţişorul întruchipa şnurul simbolic al zilelor noului an, tors de Baba Dochia. Poate, de aceea, la început, firele din care era împletit şnurul erau: unul alb, reprezentând ziua, vara şi lumina, şi unul negru, simbolizând noaptea, iarna şi întunericul. Cel negru a fost înlocuit cu unul roşu şi, treptat, şi-a schimbat înţelesul, devenind simbol al sănătăţii: alb la faţă şi roşu în obraji... Firul se lega simplu la gât sau la mână sau cu o monedă de argint. Dacă bănuţul fusese găsit, era şi mai bine, semn de noroc. Mamele răsuceau mărţişor şi îl legau la gâtul sau la mâna copiilor. Purtau şi fetele tinere, chiar şi nevestele, pentru sănătate, să le ferească de deochi, pentru noroc… Aşa era la un început de an, fiecare încerca să-şi asigure norocul şi sănătatea pe orice cale.

Ca să-l dea jos, era o problemă! Cei mai mulţi îl scoteau, pur şi simplu, pe 9 martie, alţii îl atârnau de primul copăcel înflorit sau îl scoteau când vedeau primul stol de berze sau de rândunele. Asta ca să fii frumos ca un pom înflorit sau ca păsările să-ţi ia negreaţa de pe obraz şi să-ţi rămână chipul alb… Unii aşteptau tocmai ziua Sfântului Gheorghe ca să-l dea jos! Atunci, cu bănuţul cumpărau vin roşu şi caş proaspăt, să mănânce şi să se distreze la iarbă verde… Astăzi, aud că băieţii trebuie să rupă firul legat la încheietura mâinii! Cel puţin aşa e în Bucureşti… Mărţişorul a devenit, pentru mulţi tineri, un simbol al dragostei şi al prieteniei.

 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Călătorie în timp cu Baba Dochia şi mărţişorul (I).

Comentarii