În unele familii, Dumnezeu este ultimul Căruia I se acordă atenţie. Despre El nu se vorbeşte decât dacă se discută un pasaj din vreo carte în care străbate lipsa credinţei în Dumnezeu şi negarea adevărurilor de credinţă. Credinţa într-un Dumnezeu viu, întrupat, este transformată în aceste cărţi într-o poveste pe care o pot crede numai babele. Că există obligaţii faţă de Dumnezeu, nici nu le trece unora prin cap. Cine îşi respectă aceste obligaţii provoacă cel puţin uimire în societate. Toate acestea le văd şi le aud copiii. Ce concluzie vor trage ei de aici?

Totul este foarte simplu: dacă tatăl meu nu Îl cinsteşte pe Dumnezeu şi nu Îl ascultă, îmi este şi mie permis să nu îmi cinstesc şi să nu îmi ascult părintele; dacă Dumnezeu şi poruncile Sale sunt nişte născociri, atunci şi porunca a cincea este o născocire; prin urmare, părinţii nu reprezintă nimic important. Recunoaşteţi că logica este de această dată de partea copiilor.

Dacă ţinem seama de faptul că pentru mulţi părinţi autoritatea Bisericii şi a clerului nu are nici cea mai mică importanţă, este de înţeles că în familiile respective nu poate fi vorba de ascultare şi supunere în educaţia copiilor.

„Ce îmi pasă de preot? Ce îmi pasă de scornelile lui? Parcă poţi să crezi ceea ce spune el?“ – sunt vorbe pe care astăzi le aud adesea şi copiii. Ei aud acasă asemenea vorbe, iar la şcoală şi la biserică altele; copilul trebuie să-şi asculte părinţii şi pe cei ce le ţin locul. Acasă, autoritatea preotului este subminată adesea prin glume grosolane; iar preotul le repetă copiilor mereu: respectă pe tatăl tău şi pe mama ta.

(www.cartiortodoxe.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cum educăm copiii ca să fie ascultători (II).

Comentarii