Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Vedem că această însingurare nu a influenţat în mod negativ personajele noastre. Toate trei au căutat mai departe împărăţia lui Dumnezeu „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă”. Tustrele s-au rugat cu aceeaşi rugăciune: „Doamne, miluieşte-mă!”. Chiar dacă Zaheu nu a rostit-o, ea a fost citită în ochii săi de Învăţătorul; Zaheu vroia să se miluiască măcar cu o privire a celui despre care auzise că vine. Şi s-a miluit el şi casa sa. Femeia deşi se ruga pentru vindecarea fiicei, spunea „miluieşte-mă”, adică pe mine, cea care mă rog. Şi Hristos îi dă răspuns: „credinţa ta te-a mântuit!” consemnând evanghelistul mai departe: „şi s-a tămăduit fiica ei din ceasul acela”. Vameşul ierusalimitean îşi bătea în piept şi se ruga asemenea: „Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului”. Iar Mântuitorul arată folosul rugăciunii sale: „acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa”.
Iată foloasele rugăciunii „Doamne miluieşte!”: pe unul trezeşte, pe altul vindecă, pe altul îndreaptă.
Dar în timp ce unii îşi câştigau acestea, era unul care se considera deja mântuit. Acesta este fariseul din templul de la Ierusalim, care raportându-se la vameşul din colţ, (dar şi la Zaheu şi la Cananeanca), caută îndreptăţire pentru viaţa sa de aici şi pentru cea de dincolo. Nu spune ce face rău, insistă doar pe ceea ce ştie că este conform legii lui Moise: zeciuiala, postul, şi arată că ceea ce este interzis nu face. Încearcă să se convingă pe sine şi pe Dumnezeu că el este un om drept. Hristos arată că nu este de ajuns să nu faci ce nu trebuie să faci şi să faci ce trebuie să faci, ci „când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: Sîntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem” (Luca 17; 10).
Să ne ferim de păcatul mândriei, făţărniciei
Fariseul, în văzul lumii, ca de obicei, se roagă fără vreun folos real pentru sufletul său. El dispreţuieşte colţul în care s-a exilat vameşul, dispreţuieşte strigătul insistent al femeii, dispreţuieşte pomul în care se suie Zaheu. Autosuficienţa îl marchează puternic şi îl face orb când se uită la sine şi la alţii. Nu poate aprecia căile care duc toate la Dumnezeu, dacă le fructifici în acest sens: rugăciunea insistentă, neobosită, smerenia adevărată, în colţ de templu sau în pom, credinţa că ţi se va răspunde la rugăciune. Pe aceste căi nu te afli decât dacă îl cauţi pe Dumnezeu. El a ieşit în căutarea noastră, să-L căutăm şi noi dar, pentru că El ne-a găsit deja! Ne-a găsit în jertfa de pe Cruce.
Păcatul Fariseului nu este acela al lipsei de credinţă, de smerenie, de rugăciune. Pentru că vedem că se ruga mulţumind, era unde trebuie, în Templu, deci credea în Dumnezeu. Am fi înclinaţi să credem că nu era smerit. Aşa şi era! Dar nu acesta îi este păcatul capital! Păcatul său capital este acela că el era convins că l-a găsit pe Dumnezeu! Fariseul nu mai credea necesar a-L mai căuta pe Dumnezeu! Era deja mântuit! Mândria sa de fariseu, de cunoscător, credea el, îl va face pe Dumnezeu să-l considere vrednic de sânul lui Avraam, asta dacă nu cumva se şi credea în el!
Cele trei personaje sunt emblematice pentru o viaţă plină de păcate până la întâlnirea cu Hristos. Vameşii erau consideraţi lepădaţi de poporul evreu şi de credinţa sa prin slujirea stăpânitorilor romani, iar din funcţia lor săvârşeau multe abuzuri, fiind urâţi de popor. Cananeanca este simbolul păgânilor, a celor care nu au legea, dar la posibilitatea vederii mântuirii, iese şi-L caută pe Hristos spre miluire.
Dacă cele trei personaje reuşesc să depăşească starea lor de păcătoşenie şi să-L caute pe Dumnezeu, fariseul nu-şi conştientizează starea „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni...”. El se vedea pe sine mai presus de ceilalţi, un privilegiat care nu mai trebuie să caute pe Dumnezeu. De aceea, el rămâne peste veacuri simbolul făţărniciei, al mândriei, al prostiei în ultimă instanţă.
Să ne ferim a avea păreri categorice privind persoana noastră, pentru că celui ce i se pare că stă, acela va cădea primul... şi spune Hristos în încheierea parabolei: „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.
Să cerem aşadar de la Dumnezeu puterea de a ne smeri şi a-l căuta pe Hristos în aproapele nostru, pentru ca la judecata Sa, să ne înalţe sufletele noastre de-a dreapta Lui, Amin!
(Pericopele evanghelice: Luca 19, 1-10 ; Matei 15, 21-28 ; Luca 18, 10-14, Pr. Iacoban Bogdan, slujitor al bisericii cu hramul "Izvorul Tămăduirii" Burdujeni)
