Ce este această „mântuire”, iubiţi credincioşi? Este scăpare de ceva rău. De ce fel de rău? De păcat, de răutăţile de tot felul, că păcatele sunt o răutate a sufletului. Omul care are răutate în suflet, acela nu-i mântuit. Mântuit e numai atunci când scapă de răutate. Răutatea în sufletul omului o aduce diavolul. Cu trecerea vremii, omul se întăreşte în răutate şi scapă de răutate numai prin puterea credinţei în Dumnezeu, în măsura în care crede în Dumnezeu şi în măsura în care se întemeiază mai mult pe Dumnezeu decât pe pornirile sale.
Ruşinea că a făcut ceva rău
Când e omul în nepătare, atunci scapă de răutate, pentru că-i e ruşine de răutate şi cui nu-i e ruşine de răutate, nu scapă de răutate şi diavolul îl stăpâneşte.
Aceasta e învăţătura părinţilor bisericeşti şi a sfintei noastre biserici. Deci, să ne fie ruşine de răutate, de tot ce lucrează diavolul în noi. Am spus că diavolul, de obicei, începe cu ceva subţire. Mai întâi te face să nu fii cu luare aminte, să ţi se pară că nu-i cine ştie ce dacă zici un cuvânt nepotrivit şi după ce l-ai zis îţi mai aduci alt gând dinainte şi iarăşi te face să fii cu neluare aminte, că nici asta nu-i cine ştie ce şi te întăreşti cu vremea în lucruri potrivnice lui Dumnezeu. Iar dacă eşti cu luare aminte de la început, cu voinţă, poţi să scoţi gândurile cele mici, de nu mai vin lucrurile cele mari şi întărite. Cu un gând bun poţi să înlături din suflet un gând rău şi-i aşa de uşor ca şi când ai stinge o scânteie mică, iar dacă laşi ca scânteia să facă foc mare, apoi cu greu îl mai poţi stinge şi poate că trebuie să vină şi alţii să-ţi ajute ca să poţi stinge focul cel mare.
„De poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”
Diavolul este înfăţişat în învăţăturile părinţilor ca o furnică leneşă, pentru că întâi vine către sufletul omului ca o furnică, ca ceva neînsemnat, apoi, dacă îl laşi să-şi facă ale lui în suflet, cu vremea se face ca un leu şi nu mai poţi să-1 scoţi din suflet. Deci, diavolul ia cuvântul lui Dumnezeu din sufletul omului, ca nu cumva crezând, omul să se mântuiască, pentru că el ştie că la temelia vieţii duhovniceşti este credinţa în Dumnezeu. Dar cel care are grijă şi credinţă în Dumnezeu, acela merge pe calea mântuirii, scapă de orice fel de răutate, pentru că nu vrea ca în sufletul său să se întemeieze răutatea, ci se întăreşte în bunătate.
Când a fost dus la Domnul Hristos, un tânăr stăpânit de un duh rău, de către tatăl său, tatăl l-a rugat pe Domnul Hristos să-1 ajute, iar Domnul Hristos i-a spus: „De poţi crede, toate sunt cu putinţă pentru cel credincios”. Iată că temelia vieţii celei bune este credinţa. Poţi crede, ai pe Dumnezeu în ajutor şi cine are pe Dumnezeu în ajutor, scapă de orice fel de răutate. Cine n-are însă pe Dumnezeu într-ajutor, acela e lăsat de Dumnezeu să se întărească în răutate şi răutatea „pe cel rău îl ucide”, cum zice Psalmistul: „Pe cel rău, răutatea îl ucide şi-l chinuie“.
Nu-i nimeni mai chinuit decât omul rău, omul nemulţumit. Nouă trebuie să ne fie milă de astfel de oameni, să ne pară rău că sunt în răutate, să ne rugăm pentru ei, aşa cum s-au rugat cei din jurul îndrăciţilor, când i-au dus la Domnul Hristos să scoată răutatea din ei.
Necredinţa noastră
Şi ne lasă Dumnezeu să pătimim în propria noastră răutate, ca să simţim ce înseamnă răutatea pentru sufletul nostru, că dacă ne-ar spune cineva poate nu 1-am crede, însă răutatea pe care o purtăm în noi ne arată gustul amar al ei şi ne face să fim nemulţumiţi, neliniştiţi.
Cuvântul Sfântului Ioan care a scris „Scara”, este că pomenirea de rău e rugină a sufletului şi vierme şi cui înfipt în suflet şi răutate de orice clipă şi păcat neîncetat şi fărădelege neadormită. Gândiţi-vă, iubiţi credincioşi, cuvintele acestea când le auziţi, ţi se pare că n-au puterea care o au de fapt. Au întrebat ucenicii Domnului Hristos „de ce noi n-am putut să scoatem pe diavolul din demonizat?” Şi Domnul Hristos le-a spus: „pentru necredinţa voastră ” (Mt. 17,20). Iată, deci, că cine n-are credinţă în Dumnezeu, nu se poate angaja la bine, trăieşte o viaţă cum îi firea lui.
(Din „Credinţa lucrătoare prin iubire – Predici la duminicile de peste an”, Arhim. Teofil Pârâian)