Alice Voinescu începe jurnalul la 28 septembrie 1929 cu gândul că va fi citit de alţii care „vor avea nevoie de o experienţă pentru a se descurca în momentele grele din viaţă”. Iată ce scrie despre necazuri şi greutăţi: „L-am mâniat, desigur, pe Dumnezeu, prin faptul că n-am ştiut să înţeleg semnul ce-mi făcea prin toate necazurile şi greutăţile ce întâmpinam. Acum ştiu şi simt că de tot ce ţi se întâmplă eşti responsabil şi regret din toată conştiinţa că am putut meschiniza prin furii banale, indignări forţate de formule cărturăreşti, prin dureri factice, fiindcă mi le inoculam cu gândul că aşa se cuvine să suferi când eşti înşelată, minţită, decepţionată etc.! Ce rău îmi pare că am trăit aşa cei mai buni ani ai vieţii mele, în care puteam fi numai lumină şi înţelegere îngăduitoare, în care trebuia să radiez în jurul meu viaţă autentică”.

Alexandru Paleologu crede că „graţia ei învăluitoare şi irezistibilă de aici venea: din calitatea ei de mare îndrăgostită. Deci, de mare aristocrată.” Iată nevoia ei de dăruire, care se manifesta în familie, dar şi în munca de profesor universitar: „Cât îmi doresc să fiu fericită! Ce nevoie nebună de fericire în mine! Dacă aş fi bogată zilele astea, aş împărţi tot. Cum nu-mi am decât sufletul, îl dăruiesc, îl dăruiesc cu frenezie. Aş vrea să fiu nevăzută, să pătrund în inimi, să le încălzesc, să le scutur, să le fac să vibreze în acel sunet infinit pe care toate trebuie că îl poartă în ele. La curs, când le văd aşa de mişcate, e ca o beţie de viaţă ce mă cuprinde!”.

Preocuparea pentru problemele tinerilor se reflectă în seria de conferinţe de la Radio, începute în 1935, conferinţe axate în primul rând pe problemele tinerilor. Dar iată cum comentează, la 12 iunie 1956: „Totuşi, marele succes al acestor scrieri ca şi al operelor scriitorilor noştri de acolo, cu conţinuturi foarte nihiliste, după câte aflu, dovedeşte că oamenii tineri de acolo sunt dezamparaţi. (…) Care e pricina şi cum se poate remedia? Eu le tot spun că e lipsa de infinit, lipsa de credinţă într-o altă lume, lipsa de credinţă într-un Dumnezeu în care toate idealurile îşi regăsesc un rost. Ei vizează prea scurt, li se întorc arcurile înapoi”.

Alice Voinescu crede în soarta neamului nostru: „sunt de partea celor ce-şi fac datoria şi cred că soarta neamului nostru e înaltă. Cred, adică trăiesc în smerenia faţă de Dumnezeu şi în demnitate faţă de oameni. Nu trebuie nici laşitate, nici trufie. Dar cine se poate menţine pe acest nivel? Numai omul conştient că are o misiune personală în mijlocul celei naţionale. Inspiraţi-mă voi, cei luminaţi, să scriu către tineret, măcar că nu se va publica acum, un apel just, un apel către viitor”.

Iată aplecarea unui mare om de cultură către tineret, către viitor! Dar de ce tinerii nu mai caută repere şi modele în trecut? Venim cumva din neant? Pe ce baze se va construi viitorul?

(sursa: www.ziarulumina.ro, Monica Patriche)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului „O ţară care îşi reneagă trecutul nu are viitor” (II).

Comentarii