Românul se pune să chefuiască încă din seara de ajun, când în unele părţi se crede că vin şi sufletele morţilor să petreacă laolaltă cu cei vii. Ca atare, pe masă se pune hrană anume şi pentru ei (s-ar zice însă că morţii, destul de ponderaţi, nu prea trag la carne, ci mai degrabă la colaci, turte şi cozonaci, care se împart cu precădere).
Copiii umblă cu Moş Ajunul (“Ne daţi ori nu ne daţi...?”) şi primesc mai ales nuci şi covrigi. E bine să se împartă bucate, atât în numele morţilor, cît şi ca semn de belşug, fiind răstimpul prin excelenţă al darurilor. Lipsa reciprocităţii în această privinţă e rău văzută, iar pe alocuri se crede că zgârciţii încasează pedepse de la Moşul (cele mai grele fiind ale acelora care nu-i primesc pe urători în “noaptea mare-a lui Ajun”).
Dăruitul de bani nu intra câtuşi de puţin în optica tradiţională (fiind vorba de o lume a economiei domestice, bazate mai mult pe troc decât pe monedă); el s-a încetăţenit abia în mahalale oraşelor (mai ales o dată cu “ţigănizarea” colindatului, la care suntem astăzi martori neputincioşi).
Moş Crăciun (25 decembrie)
Reprezentarea curentă astăzi a lui “Moş Crăciun cu plete dalbe”, îmbrăcat în costum roşu, cu sacul doldora de jucării sau alte atenţii, deplasându-se în sanie trasă de reni sau de cerbi, nu ţine deloc de vechile tradiţii româneşti, ci reprezintă un împrumut târziu din lumea apuseană.
Comuniştii l-au rebotezat Moş Gerilă (uzând abil tot de un nume de personaj fantastic din basmele populare, variantă locală mai pitorească a lui Jack Frost), pentru a estompa pe cît cu putinţă implicaţiile religioase. Tradiţia creştină spune că Moş Crăciun (după Al. Rosetti, numele s-ar trage din lat. creationem) ar fi fost proprietarul sau paznicul binevoitor al staulului în care a născut Fecioara. După o altă variantă a legendei, el a fost, dimpotrivă, un om bogat şi rău, care ar fi refuzat să dea ajutor Mariei, de n-ar fi intervenit nevastă-sa, Crăciuneasa. Ba mai mult, de furie că femeia i-a ajutat pe străini, el i-ar fi tăiat mâinile de la coate, dar acestea s-au refăcut miraculos în scalda Pruncului. Pentru inima ei bună, Crăciuneasa trece drept patroană a moaşelor (neavând nici o legătură cu Crăciuniţele nurlii de astăzi, inventate după modelul majoretelor americane).
În faţa unei asemenea minuni, Crăciun însuşi se spăşeşte şi se creştinează (topos-ul clasic al evreului rebarbativ şi convertit printr-o minune pilduitoare), devenind primul dintre sfinţi. S-a spus şi că personajul popular ar fi continuarea unei vechi zeităţi păgâne a locului. Se ştie, pe de altă parte, că sărbătoarea Naşterii Domnului s-a suprapus pe vechea sărbătoare a naşterii zeului Mithra (Natalis Solis Invicti), cult oriental adus la noi de legiunile romane. În vechime, creştinii sărbătoreau tot acum şi Anul Nou, ceea ce explică faptul că Anul Nou actual (1 ianuarie) mai este numit pe alocuri şi “Crăciunul cel mic”.