Unităţile de măsură

Ce unităţi de măsură se foloseau? Cele mai multe au legătură cu corpul omenesc, o „măsură” sigură şi oricând la îndemână: degetul, palma, cotul, pasul. Un pas însemna aproape un metru. Au mai existau, unităţi mai mari, stânjenul şi prăjina. Un stânjen era aproximativ doi metri iar o prăjină era ceva mai mult de doi stânjeni, deci vreo patru metri şi ceva.  În Ţara Românească, a existat un stânjen etalon, care se păstra în biserică.

Pentru distanţă, se folosea o combinaţie între spaţiul parcurs şi timpul necesar. Unitatea de măsură era ceasul de mers. Se spunea „o bucată de pământ de 32 ceasuri lungul şi 2 ceasuri latul”. Dar şi ceasul de mers se măsura în trei feluri: după mersul omului pe jos, după mersul calului şi după mersul boului. Cele trei ceasuri erau, evident, inegale. Se mai folosea, pentru distanţe, şi ziua („în lungime, ca la 12 zile”) şi poşta (distanţa la care se schimbau caii de poştă şi care însemna în jur de 15-20 km).

Un alt tip de viaţă decât cel pe care-l avem noi astăzi. Mai aproape de natură, de ritmul şi de legile ei. Mai aproape şi de Dumnezeu.

 

Satul medieval

Satul medieval nu se deosebeşte prea mult de ceea ce ştim noi de la bunicii noştri, de dinainte de război. Erau casele sătenilor, biserica, anexele gospodăreşti – grajduri, şuri - şi instalaţiile de tehnică ţărănească, adică uneltele cu care se muncea la câmp şi în gospodărie.

Casele de locuit erau de trei tipuri: bordeie, locuinţe de suprafaţă şi case cu parter. Bordeiele erau, la rândul lor, mici, mijlocii şi mari. Un bordei micuţ era de 2,40 m x 2,20 m iar unul mare de 4,80 m x 3,00 m. Erau adâncite în pământ cam 0,70 – 0,80 m şi încă vreun metru deasupra pământului. Aveau vetre deschise în interior. Forma era patrulateră, cu colţurile rotunjite.

Locuinţa de suprafaţă avea un plan dreptunghiular şi dimensiuni de 5 m x  4m. La colţuri, se puneau pari groşi care susţineau acoperişul. Pereţii erau făcuţi din bârne şi nuiele împletite, îmbinate cu bucăţi de lut, amestecate cu paie şi pleavă de grâu. Podeaua era făcută dintr-un pat gros de lut. Apar şi casele cu parter şi etaj, construite şi din piatră şi cărămidă (locaşurile de cult, casele domneşti sau boiereşti).

Pe lângă cuptoare de pâine în aer liber, uscătoare de poame (cum, de altfel, mai găsim şi astăzi) existau gropi anume făcute pentru păstrarea cerealelor, legumelor etc. „Gropi de bucate”. Se spune că turcii erau specialişti la „detectarea” acestor gropi. Erau căptuşite în interior cu un strat de paie sau pleavă, iar pe un teren fragil sau umed, pereţii gropii erau arşi sau lutuiţi. Într-o astfel de groapă puteau încăpea 4 – 5.000 kg de grâu, dar uneori ele primeau cantităţi mult mai mare, ca acea groapă a unei mănăstiri în care se puteau păstra 26.000 kg de cereale. În cadrul unei aşezări, s-au descoperit 29 gropi a câte 4.000 kg fiecare.

În jurul casei, erau curţi largi, iar dincolo de acestea se aflau grădina cu zarzavat şi livada. În jurul satului se întindea o porţiune de teren necultivat numit toloacă. Mai exista uneori un şanţ sau un val de pământ, pentru apărare.

(Elena Moroşan, „Fundaţia Sfinţii Martiri Brâncoveni”)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cum trăiau oamenii în vremea lui Ştefan cel Mare? (partea a III-a).

Comentarii