Hotarele
Cum se stabileau hotarele, în acele vremuri în care nu exista cadastru, topografi şi geodezi, ca în zilele noastre. Iniţial, hotarele erau stabilite după semnele care se aflau în teren (movile, arbori, pietre mari, şanţuri, râuri). Mai apoi, oamenii înşişi au creat semnele, acolo unde era nevoie. Au pus stâlpi, copaci ciopliţi şi însemnaţi cu capul de bour, ca în Moldova.
Pentru delimitarea suprafeţelor mici, de exemplu, se apela la puterea fizică a omului. Trebuia să arunce un obiect greu – topor, băţ, măciucă - în patru părţi sau în toate părţile, din mijlocul locului ce trebuia măsurat.
Pentru delimitarea hotarului, se apela la o metodă foarte originală. Erau aduşi câţiva copii care, după ce se stabilea hotarul, erau bătuţi, traşi de urechi şi de păr, spune cronica „ca să ţină minte, după obicei”. Iată că omul medieval ştia ceea ce noi ne-am lămurit recent şi anume că memoria bazată pe emoţii puternice este cea mai trainică.
Respectarea şi apărarea hotarelor era o problemă foarte serioasă. Hotarele ţării erau păzite de aşa-numitele „sate de plai” (în regiunile de munte). De unde şi denumirea pe care o ştim cu toţii de „plăieşi”. De asemenea, la Dunăre mai păzeau „călăraşii de margine”. Unele din aceste aşezări, pentru slujba grea ce o aveau de făcut, aveau un regim fiscal privilegiat, adică erau scutite de anumite dări. În afară de satele de plăieşi, punctele de trecere (vadurile la Dunăre şi pasurile din munţi) erau păzite de 12 sate.