Dincolo de „faţada creştinismului”.

Altfel arată situaţia în cazul psihologilor, psihoterapeuţilor şi psihanaliştilor. Şcoala psihanalitică descoperă, de pildă, mai nou, funcţia pozitivă a religiei pentru suflet, pentru regăsirea şi terapia sinelui. Tot la fel, psihanalişti mai noi, precum Erik Erikson şi Rollo May, constată o conexiune semnificativă între decăderea religiei şi lipsa de perspectivă, nonconformismul, ca şi lipsa de sens a tot ceea ce faci, toate laolaltă fiind simptome ale nevrozelor vremii în care trăim. Nenumărate discuţii între teologi şi psihoterapeuţi, în multe probleme, au condus la o mai mare apropiere între ei, lucru de neconceput în perioada lui Freud.

Un exemplu concludent în acest sens îl reprezintă Erich Fromm, care în lucrările sale subliniază că între o religie umanitară şi psihanaliză nu e nici o contradicţie ireconciliabilă. Acest aspect e aprofundat de Fromm într-o lucrare apreciată mult şi de teologi: „Haben oder Sein. Die seelischen Grundlagen einer neuen Gesellschaft” (A avea sau a fi. Bazele spirituale ale unei noi societăţi, Stuttgart, 1976).

Pornind de la eşecul pretenţiei că prin sporirea bunurilor materiale prin intermediul tehnicii, industriei şi economiei s-ar asigura deplina fericire a oamenilor, E. Fromm nu face altceva decât o analiză a celor două tendinţe ale existenţei umane, respectiv spre a avea şi spre a fi. Prima tendinţă, în opinia sa, este răul fundamental pe care l-a produs societatea superindustrializată. Ea se exprimă, în principal, prin năzuinţa după lucruri şi valori materiale, după putere, dar mai ales puterea de decizie. Tendinţa se regăseşte în sintagma: „Cine nu are nimic, e nimeni”.

Cealaltă tendinţă, dimpotrivă, îi cere omului să se înnoiască, să evolueze, să se elibereze din prizonieratul propriului eu, să dăruiască, să se intereseze de tot ceea ce e nou. Prin această alternativă a avea - a fi, E. Fromm a găsit, în opinia teologului Rainer Funk, „cheia” spre înţelegerea oricărei realităţi a existenţei umane, inclusiv în plan religios sau moral. Cu toate acestea, şi în religie, chiar în religia creştină, se resimte, în concepţia lui Fromm, o înstrăinare între „a avea” şi „a fi”. Din păcate, dincolo de „faţada creştinismului”, spune el, s-a construit o „religie industrială”, care nu are nimic în comun cu adevăratul creştinism. „Ea îi transformă pe oameni în slujitori ai economiei şi maşinilor pe care le-au creat cu propriile mâini” (E. Fromm, Haben oder Sein).

 

Religia este universală precum limba pe care o vorbeşte orice popor

O anume agresivitate împotriva religiei e percepută, oarecum, din direcţia ştiinţelor sociale, acolo unde religia este înţeleasă mai degrabă din perspectiva ei instituţionalizată, a pretenţiei de a fi o putere, din perspectiva doctrinei şi tradiţionalismului ei în viaţa publică. Cu toate acestea, şi în acest domeniu, s-a configurat o altă viziune privind fenomenul „religiozităţii”. În acest mediu, astăzi se vorbeşte tot mai mult despre o permanenţă a nevoii de religie, pe care, desigur, omul şi-o poate satisface chiar într-o formă „seculară”. Dar în această situaţie e preferabil să se vorbească mai degrabă de o „quasi-religiozitate”. În anii â60, filosoful american al culturii, Theodore Roszak, a atras, de altfel, atenţia asupra faptului că acea „contra-cultură” promovată de hippies, într-o opoziţie totală faţă de societatea tehnocratică, avea în fapt trăsături aproape religioase. Pe aceeaşi linie merge şi sociologul Helmut Schelsky, care atrage atenţia asupra apariţiei unei religiozităţi „secularizate”, a unei „religii sociale”.

Evident, e vorba de o religiozitate care intră în conflict cu religia creştină, e vorba de o nouă religiozitate, de un substitut religios specific iluminismului şi secularizării. Pentru Schelsky e limpede că această religiozitate nu are nimic în comun cu creştinismul. Dimpotrivă, e rezultatul iluminismului şi secularizării.

La rândul său, sociologul Daniel Bell este de părere că „în evul postindustrial” ar fi posibilă o „mare înnoire a religiei”. Întrebarea fundamentală, în viziunea sa, este dacă omul de azi, în contradicţia dintre cultură şi tehnologie, poate descoperi un „principiu arhimedic” pentru a înţelege sau evalua propria sa existenţă. În acest demers, alături de natură şi istorie, un rol important îi revine religiei. Religia, spune el, este la fel de universală ca şi limba pe care o vorbeşte orice popor. La fel ca Max Scheler şi Max Weber, el afirmă că orice „spirit muritor” se închină fie lui Dumnezeu, fie zeilor. Cum va arăta foarte exact religia viitorului, spun sociologii, e greu însă de prevăzut. Oricum, în ciuda secularizării şi consecinţelor acesteia, ea va supravieţui şi exista, ca şi arta.

(pr. prof. univ. dr. Nicolae ACHIMESCU, sursa: www.ziarulumina.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Ca artă, religia va exista întotdeauna (II).

Comentarii