Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Am întrebat deci: cum poate cineva să fie om de cultură? Noica a avut următoarele răspunsuri. A zis aşa: sunt cel puţin patru motive pentru care merită să faci cultură, pentru care cultură are dreptul a fi socotită o valoare supremă, singura pe care te poţi sprijini într-o viaţă de om:
1. Întâi - spunea Noica - cultura este singura sursă certă a unei bucurii permanente. Dacă există un teritoriu al lumii în care poţi cunoaşte deplinătatea bucuriei, acest teritoriu nu poate fi decât cultura. Fireşte, bucuria e altceva decât plăcerea; spre deosebire de aceasta din urmă, ea poate prelua şi tristeţile omului, salvându-le din perspectiva spiritului. Cultura salvează totul prin comentariu. Până şi bucuriile senzoriale sunt bucurii în măsura în care sfârşesc în contemplativitatea comentariului, trecând, astfel, într-o condiţie suprasenzorială. Cultura e deci o satisfacţie perpetuă, fără riscuri, fără dezamăgiri, o satisfacţie pe care o poţi avea fără să depinzi de alţii.
Două obiecţii se pot face acestei frumoase definiţii: mai întâi, bucuria culturii culminează, uneori, cu o obnubilantă euforie a culturii, iar această euforie e periculoasă în măsura în care te pune în disonanţă cu imediatul, te face neatent la dramele proximităţii. Divagaţia (sau evaziunea) culturală e unul din riscurile culturii prost practicate, e, nu o dată, ridicolul şi stridenţa ei. Apoi, există oameni care nu au "organul" bucuriei, oameni structuralmente incapabili să identifice sensul vieţii cu experimentarea neîntreruptă a bucuriei, şi numai a ei. Nu e un lucru dovedit că rostul omului e să apară în scenă, să tragă un zâmbet satisfăcut şi să se retragă, apoi, mulţumit, în neantul din care a venit. Bucuria, bucuria pură şi simplă, poate fi bună, poate fi dezirabilă, dar nu e singurul conţinut de viaţă posibil şi, în nici un caz, nu e neapărat cel mai nobil.
2. Cultura - spunea în continuare Noica - e adevărata formă de maturitate a spiritului. Ea scoate lumea din minoratul care o ameninţă uneori, investind totul, prin simpla atingere, cu propria ei splendoare. Cultura e un fel de a răspunde de tot, un fel de a da socoteală de oameni, de împrejurări, de cărţi, de istorie, pe scurt, un fel de a aduce totul într-o ordine mai înaltă. Cultura trage totul în sus, salvează - cu graţie - aparenţele. Expresia asta - "a salva aparenţele" - a apărut în literatura platoniciană cu sensul de "a găsi justificarea aparenţelor". În sine, aparenţele par inconsistenţe şi atunci, ca să le "salvezi", ca să le faci să persiste, să-şi dezvăluie rostul, trebuie să le aşezi într-o ierarhie justificativă. Asta face cultura cu tot ce există: ea nu lasă nimic în platitudinea în care se află în mod obişnuit, ci mută totul într-o geografie mai pură.
Nu cumva însă ea mută adesea lucrurile din firescul lor? Nu aduce ea în lume prea multă mediere?
3. Cultura mai este - spunea Noica mai departe - singurul loc în care libertatea e la ea acasă. Cultura e instanţa funciarmente eliberatoare. Ea îţi dă toate dezlegările. Dar - am văzut-o deja - inflaţia aceasta a libertăţii poate fi o capcană. Ea echivalează cu suspensia rigorii morale şi, la limită, cu dezordinea etică. Ca şi sănătatea biologică, libertatea nu e un "în sine"; e o valoare relativă, un instrument care îşi dovedeşte îndreptăţirea numai prin scopul pe care e pus să-l slujească. Libertatea se justifică prin orientarea ce i se dă. Or, dacă e adevărat că prin cultură ieşi de sub tot soiul de determinări stânjenitoare, reuşind a te mişca liber înlăuntrul lumii tale de cărţi şi de idei, nu e mai puţin adevărat că universul culturii - asigurând fastul libertăţii - nu îi garantează buna orientare. Eşti pus, cu alte cuvinte, în posesia unui magnific instrument, dar nu ştii întotdeauna bine ce să faci cu el.
4. În sfârşit, ultimul lucru pe care îl spunea - în această privinţă - Noica şi cu care nu putem fi decât de acord e că disciplina culturii e o formă foarte eficientă de igienă a spiritului. Aşa cum există o igienă pentru corp, o "spălare" elementară care ţine de civilizaţie, există şi o igienă pentru minte, care este cultura. Un om necultivat e un om nespălat, un om lipsit de condiţia minimală a mişcării lui în social. Omul e dator să treacă prin curăţirea oferită de cultură, dacă vrea să-şi onoreze umanitatea.
La aceste patru motivaţii, Noica a adăugat, cu alt prilej, trei codicele. Mai e ceva - spunea el: cultura face să primeze posibilul asupra realului. Nu eşti mulţumit cu realul, plonjezi în posibil şi intri în ordine. Se conturează astfel tema culturii consolatoare şi m-am mirat s-o vad formulată tocmai de Noica, fiindcă atunci când e vorba de filozofie, el nu suportă tonul şi problematica consolării. Ca şi Hegel, Noica nu îngăduie speculativului să alunece spre "edificator". Cultura o face însă şi - de data aceasta - Noica pare să vadă în "alunecarea" cu pricina o calitate. E drept că multe personaje importante ale culturii europene au practicat cultura ca pe o formă de compensare. Şi rămâne să ne întrebăm dacă poţi face bine un lucru pornind de la o insuficienţă. Mulţi oameni de cultură ai Europei sunt oameni care au ales cultura dintr-o carenţă vitală. E ceea ce Noica însuşi numea odată "cultura de tip esopic": indivizi cu un defect constitutiv sau altul se refugiază între cărţi, incapabili de trăire deplină: rezultă o cultură resentimentară sau, în orice caz, o cultură de evaziune.
(Andrei PLEŞU)
