Subiectul pe care l-am ales e atât de pretenţios şi de cuprinzător, încât nu pot spera să-l acopăr singur cum se cuvine. Pot spera doar să rezolv lucrurile nu venind cu un răspuns, ci punând justa întrebare. S-ar putea ca aceasta să fie condiţia contemporană a oricărui intelectual, dacă nu condiţia intelectualului din totdeauna: a formula întrebările optime, în nădejdea că buna lor formulare echivalează cu un răspuns.

Vreau deci să supun reflecţiei dumneavoastră problema culturii în genere şi a sensului culturii în epoca noastră. În sine, această problemă nu e o problemă "culturală", căci o dată ce te socoteşti "om de cultură" întrebarea care se pune e cum să trăieşti cu o asemenea calitate, ce statut existenţial poţi căpăta ca "om de cultură", cum te vei mişca în lumea ta ca purtător al acestei etichete.

Ne vom întreba, cu alte cuvinte - pe urmele lui Montesquieu care, ca european, se mira, cu veacuri în urmă, "cum poate cineva să fie persan" -, ne vom întreba, aşadar, cum poate cineva să fie om de cultură. Nu a ajuns cumva cultura să fie un soi de Asie a lumii contemporane, un univers exotic, greu de transferat în viaţa zilnică?

 

Cum poate cineva să fie om de cultură astăzi?

Întrebarea pleacă, desigur, dintr-o insatisfacţie latentă, din sentimentul că e foarte greu, că e, uneori, imposibil să fii om de cultură, mai exact, că din valorile culturii nu poţi extrage suficiente forţe, suficientă doctrină ca să poţi face faţă onorabil situaţiilor curente de viaţă şi cu atât mai puţin unor situaţii limită.

Două lucruri am putut constata - că şi dumneavoastră probabil - de-a lungul vremii: mai întâi, se întâmplă ca, în situaţiile-limită, cultura să nu te ajute: treci printr-un moment greu şi te trezeşti că tot ce ai citit nu poate să-ţi ofere nici o proptea, că lecturile tale devin pură bibliografie, raft plin de cărţi fără nici o eficacitate existenţială: nu te poţi sprijini pe nici un autor. Simţi nevoia unei alte instanţe care să te susţină; simţi nevoia să-ţi extragi dintr-un alt domeniu chiar şi energia de a continua să faci cultură. Există, prin urmare, o precaritate a culturii în faţa situaţiilor-limită. Când am venit încoace, mi-am dat întâlnire, în Gara de Nord, cu prietenii cu care am călătorit împreună. O gară aglomerată e un loc foarte bun pentru a medita la problema culturii. Instinctul vital brut, urgenţa imediatului sunt mai prezente acolo ca nicăieri. Într-un asemenea loc, îţi poţi da foarte bine seama ce şubredă e cultura, ce diafană - în sens prost - poate să apară ea, în contrast cu vitalitatea gregară a unui peron plin, pe care se agită patetic, purtaţi de nevoi acute, sute de oameni cu ochii la ceas şi la bagaje... Sigur, te poţi consola spunându-ţi că, lipsita de orice şansă în imediat, cultura câştigă bătălii pe termen mai lung: că ea are şanse absolute numai în perimetrul Absolutului; până la urmă însă această consolare se dovedeşte ea însăşi descurajantă.

 

Cultura nu presupune, în mod necesar, rigoare morală

Al doilea lucru pe care - ca şi dumneavoastră probabil - l-am constatat în timp e, poate, şi mai grav: cultura nu presupune, în mod necesar, rigoare morală; din cultură nu se poate deduce un cod moral. Întâlnim, de aceea, din păcate, nenumăraţi oameni de cultură admirabili prin cunoştinţele lor, dar pe care, omeneşte vorbind, nu dai doi bani: e plină lumea de lepre cultivate, de cărturari insalubri, de autorităţi "intelectuale" lipsite de orice autoritate morală. Dacă aşa stau lucrurile - şi aşa stau! - atunci cultura se face vinovată de a-ţi da o prea mare libertate: libertatea de a te ocupa de orice, în orice condiţii.

Ei bine, dacă un sprijin concret nu e de aşteptat de la cultură, după cum nu e de aşteptat de la ea o dogmă morală, care sunt atunci beneficiile ei, care îi e rostul? E o întrebare pe care mi-o pun necontenit, pe care - cu câţiva prieteni - am întors-o pe toate părţile - aşa cum veţi fi făcut în repetate rânduri şi dumneavoastră. Odată, am discutat pe această temă cu Constantin Noica. Am să rezum, în continuare, opiniile lui, îngăduindu-mi să mă distanţez de ele acolo unde mă simt în stare; aceasta nu pentru că îmi pot permite să polemizez cu Noica, ci pentru că el reprezintă în asemenea măsură cultura însăşi, încât cineva care trăieşte o criză a culturii intră automat, la un moment dat, într-o divergenţă cu Constantin Noica.

(Andrei PLEŞU)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Sensul culturii în lumea contemporană (I).

Comentarii