Motivele de divorţ admise de legile de stat şi cele admise de legile bisericeşti s-au deosebit şi se deosebesc şi ca număr şi după greutatea pe care le-o acordă o legislaţie sau alta. Numărul acestor motive a fost foarte mare şi uneori s-a mers la specificarea în amănunt a motivelor de divorţ, atât prin legile de stat, cât şi prin cele bisericeşti.

Legislaţia Bisericii ca şi practica vieţii bisericeşti n-a stabilit niciodată o listă determinată sau precisă de motive de divorţ. Ea s-a orientat în aprecierea motivelor de divorţ în primul rând după normele sale cu caracter religios şi apoi după normele stabilite de Stat în diverse epoci, pentru admiterea divorţului.

 

„Ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă”

Mai întâi, Biserica a admis divorţul pentru un singur motiv şi anume pentru acela pe care îl socoteşte ca atare şi Mântuitorul însuşi: şi anume adulterul. În cazul acestuia, despărţirea căsătoriei nu întâmpină nici un fel de greutate sau împotrivire din partea autorităţii bisericeşti. În cazul altor motive însă, care puteau fi oricât de grave, Biserica s-a împotrivit întotdeauna divorţului, ţinând la trăinicia căsătoriei, după cuvântul Domnului ca: «ceea ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă» (Mat. 19, 6), şi după cunoscutele rostiri ale Sf. Ap. Pavel : «legatu-te-ai cu femeia, nu căuta despărţirea» (I Cor. 7, 27) şi apoi: «celor căsătoriţi, nu eu, ci Dumnezeu le porunceşte: femeia să nu se despartă de bărbat» (I Cor. 7, 10).

Cu toate acestea, Biserica având misiunea ducerii la îndeplinire a scopului sau şi având şi puterea de a rândui astfel de mijloace sau norme prin care ori să servească mai bine statornicirea unei bune rânduieli în viaţa Bisericii, ori să evite tulburarea şi păgubirea acesteia, a găsit necesar că şi în materie de divorţ poate stabili o serie de norme noi în scopul de a evita unele consecinţe grave în cazul menţinerii căsătoriilor care nu-şi mai pot atinge scopul şi care primejduiesc de-a dreptul atât viaţa fizică, cât şi cea morală şi religioasă a soţilor, a unei familii, sau chiar a mai multor familii, influenţând în chip negativ şi societatea bisericească pe o raza destul de întinsă.

 

Moartea morală

De aceea pornind de la constatarea că divorţul se admite de către Mântuitorul numai pentru un act grav care a fost asimilat în efectele sale cu moartea morală, şi socotind că mai există şi multe acte care pot provoca moartea morală a unuia dintre soţi, precum şi unele care pot provoca moartea religioasă, iar altele moartea civilă a unuia dintre soţi, cu efectele lor negative asupra întregii familii şi asupra obştei bisericeşti în genere, pe cale practică ca şi prin anumite hotărâri, unele originare chiar din epoca apostolică, s-a admis pronunţarea divorţului bisericesc pentru mai multe categorii de motive asimilate cu moartea, adică socotite că ele produc efecte asemănătoare cu moartea fizică, deşi nu identice cu aceasta şi ca precum prin aceea încetează legătura căsătoriei, tot aşa şi acestea pot impune în unele cazuri încetarea legăturii matrimoniale.

Urmând acest mod de a privi lucrurile, motivele de divorţ admise de Biserică pot fi grupate în următoarele patru categorii: motive care provoacă moartea religioasă; motive care provoacă moartea morală; motive care provoacă moartea fizică parţială; şi motive care provoacă moartea civilă.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Motive de divorţ acceptate de Biserică (I).

Comentarii