Filosoful român Petre Andrei spunea cândva: ,,Cultura duce la înţelegerea ideii de  drept, de interes general şi de datorie, aşa că nu se poate vorbi despre lupta pentru respectul dreptului şi înfrângerea abuzurilor câtă vreme nu se va dezvolta prin cultură o conştiinţă puternică în fiecare individ. De aceea, statul democratic trebuie să facă din spiritual şi din cultură un scop principal al activităţii sale”.   

 

Sfera spiritualităţii

O incursiune în sfera spiritualităţii, dar şi a culturii contemporane, consider că este oricând binevenită şi chiar necesară. Anumite precizări se impun a fi făcute deoarece adeseori s-a remarcat fie o concurenţă între acestea, fie o delimitare forţată a acestora, acreditându-se ideea că au scopuri şi mijloace total diferite.

Este adevărat că odată cu Umanismul Renaşterii şi epoca modernă a început un proces de înstrăinare a omului faţă de Dumnezeu şi de scindare a societăţii prin desprinderea de însăşi rădăcinile sale creştine şi renegarea tradiţiei creştine autentice. Civilizaţia modernă a întronat în mijlocul universului ei Omul, ca valoare supremă, dar nu un tip de om religios ci unul ’’deasupra religiei’’sau desprins de religie. Se poate vorbi despre un oarecare câştig, în sensul revalorificării culturii greceşti, dar în acelaşi timp trebuie să avem în vedere o mare pierdere, pentru că prin mijlocirea filosofiei eline antice - în special cea a lui Platon şi Aristotel – şi prin raportarea permanentă la ea, gândirea Europei occidentale s-a dezvoltat şi s-a distanţat ireversibil, în mod treptat, de spiritualitatea şi tradiţia creştină din răsăritul Europei. Raportul dintre teologie şi filosofie s-a inversat, acordându-se întâietate acesteia din urmă. Aici se află o cauză profundă a „crizei’’ actuale a întregii omeniri.

 

Credinţa şi cultura, piloni de rezistenţă ai oricărei naţiuni

Ceea ce se întâmplă astăzi în lumea întreagă nu este deloc întâmplător. Faptul că asistăm la un atac concertat îndreptat mai ales asupra valorilor creştine, dar şi împotriva culturii naţionale, are desigur o explicaţie raţională. Credinţa şi cultura sunt doi piloni de rezistenţă ai oricărei naţiuni. Dacă acestea două dispar sau sunt denaturate profund, se prăbuşeşte întreg edificiul şi se ajunge inevitabil la o stare de haos şi anarhie, iar ulterior la prognozata dictatură globală. Prin urmare, putem trage concluzia că un important obiectiv al globalizării actuale, după cel al obţinerii puterii politice şi economice, este anihilarea credinţei/spiritualităţii tradiţionale şi a culturilor naţionale. În acest mod, omul este lipsit de ajutorul lui Dumnezeu şi îndepărtat de El, iar libertatea şi conştiinţa omului sunt anihilate sau transformate practic în ,,forme fără fond’’, departe de realitatea vieţii şi de Adevăr.

Observăm în zilele noastre, că este aplicat în continuare un anume principiu nesănătos: ’’Iubeşte şi fă ce vrei!’’  Întâlnim tot mai des tineri care îţi răspund prompt: ’’ fac ce vreau cu viaţa mea’’. Contează însă, ce anume înţeleg oamenii prin iubire. Iubirea poate fi lesne denaturată, prin pervertirea înţelesului profund al ei. Unii o înţeleg ca iubire narcisistă sau egoistă (luciferică), alţii o traduc prin dragoste pasională sau pătimaşă, în care accentul se pune pe sexualitate şi chiar, mai recent, prin iubire între parteneri de acelaşi sex. Observăm cum dragostea pe care a propus-o lumii creştinismul este astăzi răstălmăcită. ‚‚Iubeşte şi fă ce vrei!’’ pare a fi deviza societăţii moderne şi axioma simptomatică a vremurilor noastre. Aceasta nu poate fi totuşi decât o viziune reducţionistă asupra iubirii şi a filosofiei noastre de viaţă.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Credeţi că sunt incompatibile cultura şi credinţa? (I).

Comentarii