Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Originea credinţei în nemurirea sufletului oglindită în istoria popoarelor
Popoarele antice, şi nu numai, nutreau aceleaşi nelinişti privind viitorul, aceleaşi căutări de a dezlega enigma morţii.
Istoria popoarelor de la începuturile civilizaţiei, până la era spaţială, este o imagine asupra formarii şi evoluţiei ideii de moarte şi nemurire. Ce credeau în fond popoarele despre morţi, despre suflet, despre viaţa viitoare? Cum a evoluat concepţia şi care e stadiu ei în zilele noastre; care va fi rostul şi evoluţia acestei credinţe spre sfârşitul istoriei?
Cultura Egiptului
Istoricul Herodot emite părerea că egiptenii au fost primi oameni care au vorbit de nemurirea sufletului. Prin arta arheologică s-au scos la iveală urmele unui intens cult al morţilor. Religioşi, egiptenii manifestau o mare grijă faţă de zei şi de morţi – “mai mare decât de ei înşişi” spune Herodot. Casele erau locuinţe vremelnice, iar mormintele locuinţe veşnice. În concepţia lor, zeii şi zeiţele aveau în grijă sufletele morţilor. Osiris – zeul principal – era fiul cerului şi al pământului, şi rege al Egiptului. Legenda spune că Osiris a fost ucis de fratele lui Seth, închis într-o ladă şi aruncat în mare. Isis, soţia lui, l-a găsit şi cu ajutorul zeului Anubis l-a îmbălsămat şi apoi prin mijloace magice, i-a dat o nouă viaţă divină. Acum Osiris devine stăpân şi zeu al morţilor. Toată legenda este o ilustraţie a concepţiei că după moarte există o altă viaţă. Egiptenii credeau în predestianţie şi fatalism. Pentru ei ceva din fiinţa umană continua să existe după moarte, atâta timp cât şi corpul se mai păstra. De aici grija deosebită pentru păstrarea corpurilor prin îmbălsămare. Aici îşi are sensul mumificarea cadavrelor şi enigmaticele piramide. La moarte sufletul pleca pe un drum greu cu peripeţii şi primejdii spre lumea morţilor – împărăţia lui Osiris. Pentru a călăuzi sufletele în timpul acestor călătorii postume, au fost inventate adevărate ghiduri şi formule magice, colecţionare în “cartea morţilor”. Raiul egiptean era frumoasa vale a Nilului, unde morţii lucrau pentru Osiris.
Cultura Asirienilor şi Babilonienilor
Mitologia popoarelor din Mesopotamia era complicată şi neobişnuit de bogată, care cuprindea cca. 2000 de zei. Fiecare om era socotit ca stând sub înrăurirea unei planete (astrologia) şi a unei constelaţii (horoscop, zodiac) din momentul naşterii, aşa că i se putea ghicii caracterul şi evenimentele principale din viaţa (predestinaţia). Ei aveau credinţă în nemurire încă din epoca Sumero - Akkadiana (regele Nimrod şi soţia lui Semiramis). La moarte trupul se preface în ţărână iar sufletul, îmbrăcat într-o haină de aripi, coboară în regiunea întunecoasă subpământeană. Înainte de a ajunge aici, sufletul era cântărit în balanţă pe râul Habur. Când zeiţa Nungolla hotăra soarta celor buni şi a celor răi omul bun era recompensat cu grădini îmbelşugate şi îmbrăcat în haine albe, celui rău i se lua îmbelşugarea. În împărăţia morţilor, curgea “izvorul vieţii”. Ideea de nemurire este prezentă şi în religia popoarelor vecine – cananiţi, fenicieni, arameii - care credeau că, sufletele morţilor rămân în contact continuu cu corpurile pe care le-au părăsit. Zeul morţii era Mat. În morminte se puneau şi diferite obiecte necesare în “lumea de dincolo”.
Credinţa Iranului antic
Potrivit informaţiilor din “cartea sacră a zoroastrismului”, după moarte, sufletul rămâne trei zile la căpătâiul cadavrului, apoi pleacă spre “podul chinvat”. Înainte de pod, sufletul mortului este judecat şi cântărit pe o balanţă în funcţie de înclinaţia balanţei, sufletul merge spre fericire veşnică, sau supus chinurilor. Dacă balanţa nu se înclină, sufletul va fi trimis în “hamestagan” – unde va suferi de frig şi de cald, apoi urma trecerea “podului chinvat” – care pentru cei buni se lărgea şi îi conducea în rai, iar pentru cei răi se îngusta ca o lamă de brici şi cădeau în iad unde erau aşteptaţi de demoni.
Mandeismul, o ramură a credinţei iraniene, consideră spiritul omenesc aflat în corp ca o închisoare unde suferă şi aşteaptă eliberarea. Moarte aduce această eliberare a spiritului.
Cultura popoarelor de la Soare Răsare
În China Antica era întâlnită o puternică credinţă despre nemurirea sufletului. Chinezii credeau că omul are două suflete: unul “nun” – se înălţa la cer să slujească zeului cerului, iar al doilea “po” – locuieşte în mormânt, hrănindu-se din ofrandele aduse defunctului.
Confucianismul – sec. 6. I. H. şi Daoismul au adus ceva modificări, dar vechea credinţă în nemurire a rămas intactă. Cultul morţilor daoist era bazat pe răsplata prin fapte, virtutea era răsplătită prin nemurire, iar păcatele prin iad. Azi predomină acelaşi cult al strămoşilor.
În Japonia cultul este legat de venerarea strămoşilor. În concepţia curentă a japonezului, sufletul rămâne în preajma mormântului şi a familiei. Cultul strămoşilor este încă religia naţională japoneză.
(Sursa: http://crestin.org/)
