Prea puţini părinţi se pot lăuda astăzi că şi-au educat copiii cum se cuvine. Unii părinţi, buni şi îngăduitori, au copii cu un caracter neaşteptat, complet nepotrivit. Una din principalele cauze o reprezintă chiar părinţii. Numeroşi părinţi, fie că sunt nepăsători faţă de educaţia religioasă şi morală a propriilor copii, fie că sunt atât de orbiţi de iubirea lor iraţională faţă de aceştia, încât nu vor să vadă nimic rău în firea lor şi rămân surzi la avertismentele binevoitorilor, nu vor să asculte adevărul şi sfaturile bune.

Când viciile copiilor devin insuportabile, chiar şi pentru părinţii lor, abia atunci încep ei să se gândească la îndreptare şi încep să îi educe, dar este prea târziu.

 

Cum să educăm copiii ca să fie ascultători
„Tânărul care este lăsat în voia apucăturilor lui face ruşine maicii sale“ (Pilde 29, 15)
În Evanghelie se povesteşte puţin despre copilăria şi adolescenţa Domnului nostru Iisus Hristos, dar puţinul acesta este foarte important şi plin de învăţăminte.
Despre copilul Iisus, în vârstă de doisprezece ani, Evanghelistul Luca a notat următoarele: „Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret. Şi le era supus“ (Luca 2, 51).
Ceea ce Evanghelistul consemnează spre lauda tânărului Iisus, anume ascultarea faţă de cei care Îi erau părinţi pe pământ, Apostolul Pavel proslăveşte la Iisus matur. El proslăveşte ascultarea Sa faţă de Tatăl Ceresc: „S-a smerit pe Sine, mărturiseşte Apostolul, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce“ (Filipeni 2, 8).
Apostolul merge mai departe, şi arată că această ascultare şi supunere au dus la mântuirea lumii: „Aşa cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi s-au făcut păcătoşi, tot astfel prin ascultarea Unuia cei mulţi vor deveni drepţi“ (Romani 5, 19).
Nu mai e nevoie să vorbim despre însemnătatea deosebită a ascultării în viaţa oamenilor în general. Cât de mare este importanţa sa în educaţia copiilor cunosc toţi părinţii. Putem spune chiar că cine a reuşit să-i facă pe copii ascultători, acela şi-a îndeplinit obligaţiile, şi-a înfăptuit misiunea de educator.
Nu voi vorbi acum despre importanţa ascultării, ci doar voi propune părinţilor o cale mai scurtă. Dacă vor păşi pe ea, copiii lor vor fi nişte copii ascultători. Cred că subiectul nu e deloc lipsit de interes pentru părinţi.

 

Ascultarea

Înainte de toate, trebuie să spunem că ascultarea este o „plantă“ care nu creşte şi nu rodeşte oriunde, ci doar acolo unde găseşte teren prielnic. Deşi pare greu de crezut, există familii în care nimic nu înlesneşte educaţia copiilor în duhul ascultării. Acestea sunt familiile în care domneşte libertinajul, în care nu sunt respectate legile lui Dumnezeu şi ale oamenilor şi nu este recunoscută nici un fel de autoritate.
De cele mai multe ori, astăzi se apelează la ajutorul legilor lui Dumnezeu sau ale oamenilor doar atunci când acestea servesc interesului personal. Acolo unde părinţii sunt contaminaţi de acest spirit, nu este posibilă educarea copiilor în duhul ascultării. Cine vrea să aibă copii ascultători trebuie să respecte orice autoritate recunoscută, puterea şi legea. Acestea sunt: Dumnezeu, Biserica, Conducerea ţării, Poruncile lui Dumnezeu, Legile Bisericii şi legile de stat. Dar este oare de ajuns păstrarea respectului faţă de acestea?

 

Exemplul părinţilor

În unele familii, Dumnezeu este ultimul Căruia I se acordă atenţie. Despre El nu se vorbeşte decât dacă se discută un pasaj din vreo carte în care străbate lipsa credinţei în Dumnezeu şi negarea adevărurilor de credinţă. Credinţa într-un Dumnezeu viu, întrupat, este transformată în aceste cărţi într-o poveste pe care o pot crede numai babele. Că există obligaţii faţă de Dumnezeu, nici nu le trece unora prin cap. Cine îşi respectă aceste obligaţii provoacă cel puţin uimire în societate. Toate acestea le văd şi le aud copiii. Ce concluzie vor trage ei de aici?
Totul este foarte simplu: dacă tatăl meu nu Îl cinsteşte pe Dumnezeu şi nu Îl ascultă, îmi este şi mie permis să nu îmi cinstesc şi să nu îmi ascult părintele; dacă Dumnezeu şi poruncile Sale sunt nişte născociri, atunci şi porunca a cincea este o născocire; prin urmare, părinţii nu reprezintă nimic important. Recunoaşteţi că logica este de această dată de partea copiilor.
Dacă ţinem seama de faptul că pentru mulţi părinţi autoritatea Bisericii şi a clerului nu are nici cea mai mică importanţă, este de înţeles că în familiile respective nu poate fi vorba de ascultare şi supunere în educaţia copiilor.

 

Atitudinea faţă de preoţi şi autorităţi

„Ce îmi pasă de preot? Ce îmi pasă de scornelile lui? Parcă poţi să crezi ceea ce spune el?“ – sunt vorbe pe care astăzi le aud adesea şi copiii. Ei aud acasă asemenea vorbe, iar la şcoală şi la biserică altele; copilul trebuie să-şi asculte părinţii şi pe cei ce le ţin locul. Acasă, autoritatea preotului este subminată adesea prin glume grosolane; iar preotul le repetă copiilor mereu: respectă pe tatăl tău şi pe mama ta.
Pentru copil, concluzia va fi următoarea: dacă tatăl meu nu recunoaşte nici una dintre poruncile despre care vorbeşte preotul, nici eu nu trebuie să-l ascult, nu am de ce să dau atenţie vorbelor lui. Şi din nou logica este de partea copilului.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu autoritatea conducătorilor. „Ce îmi pasă de şefi? Eu sunt singurul meu stăpân, fac ce vreau!“, spune uneori câte unul, exprimându-se adesea şi mai urât, dar nu priveşte în jur să vadă cine l-a auzit. Desigur, aceste discursuri împotriva autorităţilor n-au nici o putere, deoarece autorităţile au de partea lor forţa, care poate aduce la ascultare pe oricine, lucru pe care nu-l face nici Dumnezeu, nici Biserica. Totuşi, şi acesta este un prilej pentru a semăna neascultare şi nesupunere faţă de părinţi în sufletul copiilor. Pretutindeni unde nu este recunoscută şi respectată autoritatea lui Dumnezeu şi puterea lăsată de El pe pământ, unde legile se respectă doar de frică, nu există pământ bun pentru o educaţie în spiritul supunerii şi ascultării.

 

Voinţa

Cine dispreţuieşte autoritatea lui Dumnezeu, a Bisericii şi a conducătorilor de orice fel, nu poate pretinde propriilor copii să-i respecte autoritatea părintească; cine nu se supune de bunăvoie, ci din obligaţie, nu-şi va putea educa niciodată copiii astfel încât să-l asculte. De aceea, părinţi, dacă doriţi să vă asculte copiii, respectaţi autorităţile şi legile şi învăţaţi-vă copiii să le respecte la rândul lor. Aceasta este temelia supunerii şi ascultării lor.
Să presupunem că terenul este prielnic semănării şi dezvoltării supunerii şi ascultării copiilor faţă de părinţi. Ce trebuie să facem pentru a dezvolta cum se cuvine această calitate? Ascultarea reprezintă supunerea voinţei proprii în faţa altei voinţe.

Voinţa noastră domneşte asupra tuturor celorlalte: noi gândim, vorbim şi acţionăm aşa cum ne dictează voinţa. Dumnezeu ne-a dat această forţă a spiritului ca să vrem şi să facem binele, să urâm şi să respingem răul. Voinţa noastră este slăbită însă de păcate şi înclină spre rău; chiar de cunoaştem binele, suntem prea slabi ca să-l dorim în mod serios şi să-l înfăptuim. Văd şi încuviinţez ce este mai bine, dar înclin spre rău (Romani 7, 19).
Această slăbiciune ne vine de la păcatul originar, aducând cu sine încăpăţânarea şi capriciul, care trebuie supuse şi stârpite din copilărie. Viţa de vie dă roade dulci şi bogate, dar nu atunci când este lăsată să crească nestăvilit, ci când este tăiată cum se cuvine şi legată de araci. Ce realizăm prin tăierea şi legarea viţei de vie, vom realiza prin disciplină, prin stăpânirea capriciilor şi încăpăţânării copilului, obţinând astfel roadele dulci ale ascultării. Ca să culegeţi aceste roade dulci, deci roadele dorite, fiţi cu luare-aminte la regulile ce trebuie urmate în educaţia copiilor.
(Educaţia religioasă. Învăţături pentru copii şi tineri,

Sf. Irineu de Ekaterinburg, Traducere din limba engleză de Diana Potlog, sursa: http://www.cartiortodoxe.ro)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Educaţia religioasă ( I ).

Comentarii