Intrarea sub ascultarea unui părinte duhovnic iscusit

Rari sunt cei ce cunosc taina ascultării. Cel ce ascultă este mare înaintea lui Dumnezeu. El imită pe Hristos Care ne-a dat El însuşi pilda ascultării. Cel ce ascultă şi-a pus toată nădejdea în Dumnezeu şi de aceea sufletul său este pururea în Dumnezeu şi Domnul îi dă harul Său. Domnul iubeşte sufletul ascultător şi dacă-l iubeşte, îi dă ceea ce sufletul a cerut de la Dumnezeu. Cel ce asculta este înger pământesc, dacă face ascultare fără cârtire şi cu simplitate.

Duhovnicul, pentru creştin, este întocmai ceea ce este calapodul pentru încălţăminte, tiparul pentru cărămizi.

Spitalele de psihiatrie ar fi goale dacă creştinii s-ar mărturisi drept, curat, cu sinceritate, smerenie şi ascultare, la duhovnici distinşi, fie ei şi severi, după care să se împărtăşească cu vrednicie.

Ca printr-o sită este cernută întreaga omenire. Trec anii peste noi, suntem surzi la clopotele Bisericilor care ne cheamă la pocăinţă şi doar când vine moartea, durerea şi boala, îngroziţi ca toată ştiinţa medicala nu poate face nimic corpului nostru ruinat, atunci alergăm la rugăciunile preoţilor.

E cam târziu! Totuşi... dacă această nădejde este sinceră, din inimă, ca a tâlharului de pe cruce, atunci mila lui Dumnezeu vine chiar în ceasul acela să aline durerea celui ce-L strigă cu disperare.

 

Duhovnicul ne arată Calea

Metamorfozând rolul părintelui duhovnic, acesta introduce pe bolnav în sala de aşteptare a Doctorului trupului şi sufletului nostru. Părintele duhovnic pătrunde dincolo de atitudinile şi gesturile convenţionale, în spatele cărora ne ascundem personalitatea atât de alţii cât şi de noi înşine. El sesizează persoana unică, cea după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

Când ne îndreptăm către duhovnic, nu cerşim doar iertarea păcatelor, care să ne ofere nădejdea mântuirii, ci mai ales aşteptăm întărirea voinţei, pentru a nu mai păcătui, ştiind prea bine că voinţa de până acum nu ne-a ajutat suficient, n-am învăţat a o folosi. Această întărire a voinţei se face în mod sigur prin rugăciuni şi prin împlinirea canonului ce-l primim, dar mai ales prin alegerea căii de a nu mai păcătui. Iar CALEA, duhovnicul este dator să ne-o arate, să ne încurajeze să călcăm pe ea, să ne ia de mână şi să ne conducă paşii noştri neştiutori, nehotărâţi pe deplin, neînvăţaţi la acest mers întru curăţire, în lumina totală. Să făptuim astfel şi când suntem singuri, să putem fi văzuţi de oricine fără să ne ruşinăm.

 

Ascultarea

Sfatul duhovnicului are mare valoare pentru credincios. Dacă duhovnicul ne va da tămada cea mai potrivită pentru boala noastră, în mod sigur ne vom vindeca. Dacă ascultăm de părintele nostru duhovnic, dacă avem încredere în el, să nu ne fie teamă că suntem povăţuiţi greşit. Dumnezeu va găsi întotdeauna mijlocul prin care să ne descopere adevărul. A trăi în ascultare, înseamnă să ne facem inima sensibilă la orice schimbare duhovnicească din viaţa noastră. Cine nu ascultă de duhovnic, nu ascultă nici de Dumnezeu.

Puţin contează dacă părerea părintelui nostru duhovnic este imperfectă. În măsura în care sunt împlinite poruncile în ascultare şi credinţa în Hristos, Dumnezeu va îndrepta faptele noastre. Ceea ce părea fals se va adeveri. În schimb ceea ce părea desăvârşit, după judecata noastră, nu va fi, adesea, decât reflexul voinţei noastre păcătoase şi Dumnezeu nu va mai fi cu noi. “Cel ce va asculta pe voi, pe Mine Mă asculta, şi cel ce se leapădă de voi, se leapădă de Mine”. (Luca 10, 10)

Fără ascultare, fie el patriarh, episcop sau preot, mirean sau călugăr se poate pierde, pentru că Dumnezeu îl părăseşte pe acela care are prea multă încredere în propria sa inteligenţă.

Dacă suntem gata să ne urmăm duhovnicul şi să avem încredere în el, Dumnezeu sfârşeşte întotdeauna prin a rândui lucrurile întru-un sens pozitiv.

Taina ascultării este una din realităţile cele mai serioase pe drumul mântuirii. Toată lucrarea este a lui Dumnezeu. Preotul numai deschide gura, iar toate le face Dumnezeu.

 

Voia lui Dumnezeu

În om pot sălăşlui trei voinţe: voinţa sa, voinţa diavolului şi voinţa lui DUMNEZEU.

Cea din urmă, voinţa lui Dumnezeu, nu o putem afla decât prin gura părintelui nostru duhovnicesc la scaunul Tainei Sfintei Spovedanii.

Când vine moartea, pe suflet îl iau diavolii, dacă n-a făcut voia lui Dumnezeu. Aceste duhuri rele nu fug de noi decât atunci când văd asupra noastră harul lui Dumnezeu (flacăra dumnezeiască ce-l înconjoară pe omul ascultător), pe care îl vom dobândi în urma ascultării de duhovnic.

Lumea şi pofta trec, dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.

Ascultarea este o renunţare totală la voinţa personală şi la cea a diavolului. Aceasta este calea pe care trebuie să o urmăm pentru a deveni liberi, pentru a auzi în inima noastră vocea Duhului Sfânt.

Toţi câţi s-au mântuit au făcut ascultare, fără ascultare neajungându-se acolo unde dorim să fim şi să rămânem pentru veşnicie.

Adevăratul ascultător urăşte voia sa şi o acceptă pe cea a părintelui său duhovnicesc. Pentru aceasta primeşte libertatea de a se ruga lui Dumnezeu cu minte curată şi sufletul său contemplă liber, fără gânduri, pe Dumnezeu şi se odihneşte întru El. El vine degrabă la iubirea lui Dumnezeu, datorită smereniei şi pentru rugăciunile părintelui său duhovnicesc.

Dacă ne vom pune întrebarea cine este preotul (duhovnicul) atunci vom putea spune următoarele:

• Preotul este un om al lui Dumnezeu şi chemat de Dumnezeu la cinstea aceasta a preoţiei.
  
• Nimeni nu este mai mare ca preotul pe pământ. Şi după moartea sa, preotul tot preot rămâne când se va scula la Judecata cea Mare. Harul preoţiei nu se şterge niciodată.
  
• „Fraţilor, ascultaţi pe mai marii voştri şi vă supuneţi lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele voastre, având să dea de ele seamă”. (Evr. 13, 17)

În fiecare parohie este un om care este al tuturora, pentru că e părintele sufletesc al tuturor, care este chemat ca martor, ca sfătuitor ori ca reprezentant în toate actele cele mai solemne ale vieţii, care ia pe om de la sânul mamei sale şi nu-l lasă decât la mormânt, care binecuvântează ori sfinţeşte leagănul, nunta, patul morţii şi sicriul, un om la picioarele căruia creştinii merg a depune mărturiile lor cele mai intime, un om care, prin starea sa, este mângâietorul tuturor nenorocirilor sufletului şi ale trupului, un om care ştie toate şi al cărui cuvânt cade de sus asupra inteligenţelor şi asupra inimilor cu autoritatea unei misiuni dumnezeieşti.

 

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Etapele restabilirii sănătăţii sufleteşti şi trupeşti (I).

Comentarii