De câte ori cineva se hotărăşte să scrie ceva, chiar de ar fi din preaplinul inimii, apar sentimente şi trăiri parazite care îi întunecă bucuria de a împărtăşi celorlalţi ceea ce ar fi vrut să împărtăşească şi care se răsfrâng şi asupra scrierii. Când paraziţii aceştia sunt mai slabi spunem că omul acela are talent. Dar când cel care începe să scrie o face exclusiv pentru ceilalţi, cu temere nu pentru ce impresie va face ci pentru ce fel de seminţe va semăna, deja nu mai este lucrarea lui ci lucrarea celui de care se teme...

 

Părintele Noica scrie cu teamă de Duhul Sfânt.

În ciuda dorului de a împărtăşi cu întreg neamul meu acele lucruri care au fost lumina şi comoara vieţii mele, temeiul nădejdii şi năzuinţelor mele, nu fără sfială, chiar cu ruşine am îngăduit să se dea tiparului prima carte... Ruşine nu atât pentru monstruozitatea culturală, cum poate fi socotit pe drept cuvânt acest nou ’gen’  cât pentru aproximativismul necesar legat de el, în parte şi din pricina procedeelor realizării lui: nu literatură, nu cultură este Cultura Duhului, ci cuvânt de mântuire. Pentru gravitatea acestei teme, în realitate, fiecare cuvânt este potenţial, de importanţă nu  doar extremă - ultimă, căci de ’bătaie’ nu doar lungă -  vecinică...

Şi pentru vecinicia în care trăim fără să o înţelegem încă, din pricina lanţurilor timpului, ne vorbeşte părintele Rafail despre câteva lucruri esenţiale,  ne vorbeşte şi de pocăinţă. Despre viaţa noastră înstrăinată de har - secularizată, despre cum Dumnezeu ne cheamă la vecinicie şi despre cum noi ne cramponăm de legăturile timpului şi veacului acesta trecător neînţelegând, uitând ce este pocăinţa. Cuvântul acesta îl vede părintele Rafail ca pe o „cenuşăreasă”.

 

Opreşte păcatul din chemarea inimii.

Despre cum pocăinţa înseamnă a opri păcatul dar nu oricum, ci din chemarea inimii. Căci altfel este doar o lucrare etică, de morală, sortită eşecului în momentul în care în joc intră patimi adânc înrădăcinate în noi.

Cine şi ce se poate opune mirajului plăcerii? Şi de ce s-ar opune? De dragul unor principii sănătoase? Ce e aceea sănătate? Pentru cuvintele unor oameni remarcabili? Şi chiar este păcat? Şi de ce să-mi pară rău? Cine poate accepta că un gest, o faptă te poate „strica” aici, înainte de a muri? Mai înţelegi câte ceva dacă se face apel la eventualele consecinţe fizice care pot apărea în timp. Dar să accepţi că un gest al tău, un cuvânt, un gând rău îţi poate mutila fiinţa, îţi poate schimba drumul, asta deja cere un efort de voinţă. Şi un alt efort este acela de a înţelege că eşti o fiinţă liberă, pe deplin responsabilă şi capabilă să aleagă. Nimeni în afară de tine, nici chiar Domnul nu poartă responsabilitatea alegerilor tale. Totdeauna, întotdeauna, încă din frageda pruncie, lângă mine se găsesc două coşuri cu fructe. Unele stricate, unele bune. Oricum trebuie să mănânc ceva. Depinde ce aleg. Şi întotdeauna, neobosit lângă mine este Domnul. Nu am scuza neştiinţei, pentru că totdeauna Domnul are grijă să-mi dea ori posibilitatea de a găsi un sfat bun, numai eu să vreau să-l cer. Direct Lui sau altora care mă pot ajuta. De unde ştiu cui? Că poate sunt un copil neajutorat...Ei, ştiu eu foarte bine cui. Doar să fiu atentă şi sinceră cu mine însămi.

 

Ne-am pierdut dorul de încercare?

„Nu există om pe pământ care să nu aibă măcar fir de intuiţie unde este viaţa lui” - spune părintele Rafail, şi n-o spune de la el. Chiar dacă din clipa în care primul om a ales să părăsească Raiul suntem în cădere, chipul lui Dumnezeu în noi nu şi-a pierdut dorul de întoarcere. Deci ştim. Poate mai ales copiii, neştiutorii, cei săraci cu duhul ştiu. Totul e să nu fie împiedicaţi să îşi asculte inimioara. Cum îi putem împiedica? Păi putem face lucrarea asta ucigătoare în mai multe feluri. Putem să le abatem atenţia de la Domnul la modul condamnat chiar de etică şi morală. Aici ne mai opreşte societatea, poate anturajul.

Putem să le oferim nişte fructe stricate şi să-i intoxicăm cu ele. Fructe pe care societatea noastră ni le furnizează ca fiind singurele disponibile, verificate, normale, naturale, logice. Calculator, televizor, idei zis avangardiste, discreditarea valorilor tradiţionale, cultivarea voalată sau făţişă a patimilor prezentate ca normalităţi. Uneori nici aşa nu reuşim, din fericire.

Putem să le oferim varianta unei credinţe căldicele, zisă cale de mijloc. Nu cumva, chipurile, să forţezi copilul să se roage sau să meargă la biserică. Acuma, nici chiar să-l forţezi cu adevărat nu-i bine, dar în  majoritatea cazurilor nu-i nici un pericol real în direcţia asta. Nu cumva să iasă din norme prin manifestările de credinţă. Şi normele, dacă nu suntem legaţi de Biserică, le stabilim noi, după etaloanele te miri cui.

Părintele Rafail, ca şi mulţi alţii dintre noi, a avut parte de ceva asemănător în copilărie. Şi sufletul lui  a simţit non - valoarea şi când s-a debarasat de ea a fost printr-o alegere categorică - monahismul.

 

Cum să cerem ajutor?

Alegerea care ne scapă de non - valoare este un pas spre pocăinţă. Când ştim şi nu vrem să alegem ce trebuie, când ştim şi nu putem să alegem ce trebuie, când nu ştim să alegem, totdeauna putem să ne complacem în Nu sau să cerem ajutor. Vorbeşte părintele Rafail despre cei care ne pot ajuta mai mult ca oricare om pe lumea asta.

Despre duhovnici. Cum să cerem ajutor? Prin spovedanie. Despre spovedanie, pe limba noastră, a celor care am citit prea multe cărţi otrăvitoare şi care am văzut prea multe filme. Spovedania, încă un pas spre pocăinţa activă. Despre crucea şi responsabilitatea unui duhovnic. Despre taina şi necesitatea întăinuirii spovedaniei. Şi duhovnicul să păstreze taina dar şi ucenicul. Că altfel, dacă ucenicul se duce cu cârteala prin vecini, duhovnicul este răstignit imediat. Nimeni nu-i are mila. Şi dacă ucenicul îşi părăseşte duhovnicul - e ca şi cum bolnavul de pe masa de operaţie, deschis şi cu bisturiul în el o ia la goană prin spital. Cam aceleaşi şanse de supravieţuire duhovnicească le are. Cam acelaşi spectacol oferă. Că te ceartă duhovnicul....

Cum să mă certe, cum să se poarte aşa cu mine, doar suntem oameni într-o societate modernă... Am şi eu un statut social, nu sunt un copilandru, să-mi facă asta! Toţi suntem copii în faţa duhovnicului. S-ar putea ca acesta să nu fie un preot de peste 70 de ani. S-ar putea ca tu să fii şef de departament la o firmă serioasă. S-ar putea să fii mamă. Sau poate să ai responsabilitatea unei familii. La duhovnic eşti copil, cu toate ale copilului. În fine. Nu o să pricepem niciodată de ce oamenii ăştia îşi bat capul cu noi, leneşii şi cârtitorii.

„Dar, încurajare. Pregătiţi-vă ucenicii astfel ‚Nu veniţi la mine dacă nu aveţi întâi rugăciune către Dumnezeu”-  acesta este sfatul pentru duhovnici. Şi pentru noi. Rugăciune, aşa cum putem.

Rugăciune în toate formele ei, şi cartea părintelui Noica este o rugăciune. Spre cultivarea noastră, întru veşnicie, alături de Hristos. 

TEODORA DRĂGOI, Fundaţia SFINŢII MARTIRI BRÂNCOVENI
(contact: fundatia_smb_sv@yahoo.com, site: www.fundatiasmbsv.ro)

(Cartea „Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei” a Sfântului Siluan Athonitul se găseşte
la librăria „Sf. Voievod Ştefan cel Mare” din Areni)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cultura Duhului - pr. Rafail Noica (II).

Comentarii