Întreaga biserică - lăcaş de cult - zidire, pictură, mobilier, elemente decorative - aparţine indiscutabil universului artistic. Datorită semnificaţiilor sale, ea trebuie să fie împodobită cât mai frumos cu putinţă. Ea este, după interpretarea Sfântului Gherman al Constantinopolului, "mireasa a lui Hristos care cheamă (".n.) poporul la rugăciune", raiul pe pământ, loc ce potoleşte, în parte, nostalgia frumuseţii pierdute, dar şi spaţiul zilei a opta, închipuind frumuseţea împărăţiei cerurilor. De aceea, este un adevăr unanim acceptat faptul ca biserica trebuie să fie cât mai frumoasă cu putinţă, adevăr ce aproape că nu mai necesită nici o argumentaţie. Fiecare îşi doreşte un lăcaş de cult împodobit astfel încât să fie icoana vie a tuturor sensurilor simbolice expuse mai sus.

 

Picturi inestetice

Cu privire la necesitatea împodobirii lăcaşului de cult părerile sunt unanime. Necazurile încep să apară pe dramul de trecere de la teorie la practică, căci nu toţi văd podoaba în acelaşi mod. Cu privire la categoria estetică a frumosului, a fost recunoscut faptul că el rămâne problema cea mai puţin clară, cea mai puţin rezolvată. Dacă, teoretic, nu s-a putut afla o definire unanim acceptată a frumosului şi a manifestărilor sale, nici în practică lucrurile nu stau mai bine. Fiecare a înţeles să înfrumuseţeze spaţiile în care îşi duce traiul cum s-a priceput mai bine. Din păcate, după cum casele au deschis larg uşa, lăsând să pătrundă produse de un gust artistic mai mult decât îndoielnic şi, având în vedere că biserica e şi ea Casa Domnului, e de la sine înţeles de ce microbul respectivei denaturări a bunului gust nu a ocolit nici sfântul lăcaş, ba, uneori, tocmai aici s-a făcut mai remarcat.

Picturile prezente în sfântul lăcaş sunt departe, nu numai de canoanele iconografice specifice Ortodoxiei, dar şi de cele estetice. Adăugiri şi alăturări de maniere picturale dintre cele mai diverse imprimă un aer ciudat spaţiului respectiv, în cazul icoanelor, adesea frapează ramele bogat ornamentate, cu volumetria şi învolburările decorative specifice barocului, care parcă sufocă chipul sfinţilor. Dar decorativizarea bisericilor nu se opreşte aici.

 

„Amalgam de stiluri şi curente artistice”

Un ştergar brodat este oferit de către fiica sau soţia epitropului care doreşte morţis ca el să fie pus deasupra capului nu ştiu cărui sfânt, aşa, cam pe la mijlocul bisericii; o faţă de masă cu "alesături" strălucitoare este donată de mătuşa unuia dintre enoriaşii cu dare de mână şi larg la inimă, care şi-a plecat mereu urechea la nevoile financiare ale bisericii, astfel că respectiva cusătură trebuie să ajungă musai pe masa sfântului altar. Vaze şi văzişoare, tablouri cu teme religioase, goblenuri sau tapiserii - moşteniri de familie - cruci şi crucifixuri, medalioane şi alte asemenea produse religioase - din ipsos - pendule sau ceasuri "brăţară", sunt îngrămădite în spaţiul deja sufocat al bisericii.

Prin însăşi structura şi istoricul lor, bisericile sunt un amalgam de stiluri şi curente artistice, suprapuse într-o devălmăşie explicabilă de curgerea timpului, asemenea obiectelor dintr-un anticariat de lux, o "harababură" adesea pitorească, într-un registru estetic inconfundabil.

 

Structura arhitecturală neschimbată

Într-un spaţiu eclesial, singura care a rămas aproape neschimbată a fost structura arhitecturală. În rest, sculptura în lemn şi pictura au putut fi înlocuite, din motive obiective sau nu, în timp ce elementele decorative, candelabre sau sfeşnice, realizate adesea din metale preţioase, s-au numărat printre primele care au luat drumul topitoriilor.

În foarte puţine cazuri se poate admira un spaţiu eclesial unitar, păstrat fără intervenţii majore; cel mai des, sunt întâlnite bisericile în care s-a intervenit permanent, prin conservări sau restaurări sui-generis, mai mult sau mai puţin binevenite. Este greu ca mobilierul unei biserici să rămână aceleaşi secole sau chiar decenii de-a rândul. Pe lângă modificările aduse pieselor existente - reparaţiile ce cuprind înlocuiri parţiale sau chiar totale, lăcuiri în alte nuanţe, poleiri, schimbarea materialului de tapiţerie etc. - mai apoi apar piese complet noi. O raclă cu sfinte moaşte, un ancadrament de icoană sunt obiectele nou apărute într-un spaţiu existent, ce are deja conturat un profil stilistic aparte.

(Lector dr. MIHAELA PALADE)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fenomenul kitsch, între estetic şi religios (I).

Comentarii