Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Enunţarea mai explicită a tuturor scopurilor căsătoriei creştine, înălţată prin har, se face în însăşi rânduiala Tainei prin care harul dumnezeiesc se împărtăşeşte celor ce se căsătoresc, în vederea realizării lor.
Săvârşitorul Tainei este în Biserica ortodoxă preotul, pentru că prin el vine în faţa celor ce se căsătoresc şi în mijlocul lor în mod invizibil însuşi Hristos, Care pecetluieşte legătura naturală pe care ei o realizează prin consimţirea între ei şi care îi menţine pe aceştia uniţi în El; şi pentru că prin preot căsătoria celor doi se înserează că celula vie a Bisericii, umplută de harul lui Hristos din ea.
Binecuvântarea preotului
A considera căsătoria încheiată numai prin consimţirea soţilor, ca în catolicism, unde preotul e numai martor, înseamnă a o vedea numai la nivelul ei de legătură naturală. Încă Sfântul Ignatie Teoforul, în Epistola către Policarp (începutul sec. 11), a spus: "Cei ce se căsătoresc să nu efectueze legătura lor decât cu aprobarea episcopului". Binecuvântarea căsătoriei prin preot e atestată de canonul 7 de la Neocezareea.
Primitorii sunt doi credincioşi ai Bisericii, de sex diferit, necăsătoriţi, din care nici unul nu a fost căsătorit bisericeşte mai mult de trei ori şi care nu au între ei o rudenie mai apropiată de gradul cinci. Căsătoriile mixte între ortodocşi şi eterodocşi sunt permise cu condiţia ca pruncii să fie crescuţi în credinţa ortodoxă, iar Taina să se săvârşească ortodox. Căsătoria nu e admisă după hirotonie diaconilor şi preoţilor, iar la treapta arhieriei nu e admis cel ce a fost căsătorit vreodată, afară de cazul când soţia a murit, sau s-a retras în monahism.
Logodna
În ce priveşte rânduiala săvârşirii Tainei, ea are o introducere în logodnă, adică în făgăduinţa ce şi-o dau viitorii soţi de a se uni în căsătorie, făgăduinţa binecuvântată şi ea de preot. Ea se producea şi se mai produce şi azi uneori cu oarecare timp înainte de cununie, că cei doi tineri să se pregătească pentru ea, dar şi pentru a se angaja reciproc înainte de a fi gata pentru cununie. Dar întrucât Biserica consideră pe cei logodiţi ca fiind obligaţi unul faţă de altul ca şi prin căsătorie, astăzi de cele mai multe ori logodna se săvârşeşte imediat înainte de cununie.
Logodna se săvârşeşte prin schimbarea inelelor între viitorii soţi, după ce preotul i-a însemnat cu ele în semnul crucii, spunând la bărbat cuvintele: "Logodeşte-se robul lui Dumnezeu (N), cu roaba lui Dumnezeu (N), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh". Acelaşi lucru îl face şi la femeie, indicând-o şi pe ea pe nume, ca să se arate egalitatea personală a lor şi libertatea fiecăruia în săvârşirea acestui act. Dar la fiecare se aminteşte şi numele celuilalt şi cu fiecare inel e însemnat la frunte fiecare din ei, ca să se arate că prin inele ei sunt legaţi unul de altul pe toată viaţa în numele Sfintei Treimi, ţinându-se seama şi de semnificaţia puterii spirituale a crucii pentru întărirea unităţii lor.
Binecuvântarea
Încă de la începutul rânduielii logodnei, bărbatul şi femeia, sau nunii în numele lor, ţin câte o lumânare aprinsă, arătând că vor umbla în lumina lui Hristos şi a voii Lui, făcând prin aceasta din căsătoria lor o căsătorie plină de un sens superior.
Dacă logodna a început-o preotul cu "Binecuvântat este Dumnezeul nostru", ca pe o ierurgie, cununia o începe cu "Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh", ca la orice Taină, prin care se dă harul, căci de abia acum încep obligaţiile convieţuirii, care au nevoie de ajutorul harului. Şi de abia acum cei doi se încadrează ca o unitate a iubirii şi roditoare de prunci în Împărăţia lui Dumnezeu, sau în Biserică, menită să crească. În prima rugăciune preotul cere lui Hristos că El însuşi să vie de faţă ca la nunta de la Cana şi să dea celor ce se cunună "viaţă paşnică, lungime de zile, minte întreagă, dragostea unuia faţă de altul, să-i menţină în lungime de zile, dar de prunci, cununa cea neveştejită a slavei..., să păzească patul lor neispitit", belşug din roadele pământului, "ca să dea şi celor lipsiţi".
Căsătoria – armonia sufletelor
Deci toate lucrurile pozitive de care are nevoie iubirea celor doi, dar mai presus de toate dragostea între ei şi ferirea de ispita infidelităţii, al cărui gând se poate furişa în unul sau altul. Dar nu se uită nici de obligaţia dărniciei faţă de cei lipsiţi.
În a doua rugăciune, după ce se aminteşte că Dumnezeu a creat pe om ca "împărat al zidirii" şi, socotind că nu este bine să fie singur, i-a dat femeia ca să fie un trup nedespărţit cu ea, preotul cere lui Dumnezeu mai mult păzirea de tot felul de primejdii a celor ce se cunună. În legătură cu aceasta, cere lui Dumnezeu să le dea bucuria pe care a avut-o Împărăteasa Elena când a aflat crucea şi să-şi aducă aminte de cei doi, precum şi-a adus aminte de cei 40 de mucenici, trimiţându-le cununi din cer. Se face deci aluzie la greutăţile care pot surveni în familie şi la crucea pe care ele o reprezintă şi pe care ei trebuie să o poarte cu răbdare, ca să ia cununa din cer. Se arată prin aceasta şi acest înţeles al cununilor cu care vor fi încununaţi cei doi, care reprezintă şi necesitatea unui efort plin de fermitate în viaţa de familie. Şi iarăşi preotul cere de la Dumnezeu pentru ei "prunci buni", "o întocmire de gând a sufletelor şi a trupurilor", sporire spre tot lucrul bun. Căsătoria fericită implică armonia sufletelor şi a trupurilor, care amândouă depind de "unitatea de gând" a celor doi.
Acordul inimilor
În rugăciunea a treia, preotul cere: "Şi acum, Însuţi Stăpâne, trimite mâna Ta din sfântul Tău locaş şi uneşte pe robul Tău (N), şi pe roaba Ta (N), pentru că de la Tine se uneşte bărbatul cu femeia. Uneşte-i pe dânşii întru unirea gândului (omonoia), încununează-i într-un trup, dăruieşte-le lor roadă pântecelui, câştigare de prunci buni". Unirea lor trupească izvorăşte dintr-o unitate de gând, dintr-un acord al inimilor, care concură spre această unire. Ea e "simfonia" de care vorbea mai înainte P. Florensky. Fiecare din cei doi se păstrează ca persoană, căci fiecare gândeşte şi voieşte şi simte, dar gândeşte, voieşte şi simte în acord cu celălalt, pentru acela, în convergenţă cu acela. Nici un gând contrar celuilalt nu-şi face loc în legătura lor. Prin aceasta, unirea lor e ca o cunună de mărire şi de cinste. Dar numai pentru că acceptă eventualitatea zămislirii pruncilor, spiritualizându-se şi prin această asumare de responsabilitate comună.
