Prea puţini părinţi se pot lăuda astăzi că şi-au educat copiii cum se cuvine. Unii părinţi, buni şi îngăduitori, au copii cu un caracter neaşteptat, complet nepotrivit. Una din principalele cauze o reprezintă chiar părinţii. Numeroşi părinţi, fie că sunt nepăsători faţă de educaţia religioasă şi morală a propriilor copii, fie că sunt atât de orbiţi de iubirea lor iraţională faţă de aceştia, încât nu vor să vadă nimic rău în firea lor şi rămân surzi la avertismentele binevoitorilor, nu vor să asculte adevărul şi sfaturile bune. Când viciile copiilor devin insuportabile, chiar şi pentru părinţii lor, abia atunci încep ei să se gândească la îndreptare şi încep să îi educe, dar este prea târziu.

„Tânărul care este lăsat în voia apucăturilor lui face ruşine maicii sale “ (Pilde 29, 15)

În Evanghelie se povesteşte puţin despre copilăria şi adolescenţa Domnului nostru Iisus Hristos, dar puţinul acesta este foarte important şi plin de învăţăminte.
Despre copilul Iisus, în vârstă de doisprezece ani, Evanghelistul Luca a notat următoarele: „Şi a coborât cu ei şi a venit în Nazaret. Şi le era supus“ (Luca 2, 51).
Ceea ce Evanghelistul consemnează spre lauda tânărului Iisus, anume ascultarea faţă de cei care Îi erau părinţi pe pământ, Apostolul Pavel proslăveşte la Iisus matur. El proslăveşte ascultarea Sa faţă de Tatăl Ceresc: „S-a smerit pe Sine, mărturiseşte Apostolul, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2, 8).

 

Ascultarea.

Apostolul merge mai departe, şi arată că această ascultare şi supunere au dus la mântuirea lumii: „Aşa cum prin neascultarea unui singur om cei mulţi s-au făcut păcătoşi, tot astfel prin ascultarea Unuia cei mulţi vor deveni drepţi“ (Romani 5, 19).
Nu mai e nevoie să vorbim despre însemnătatea deosebită a ascultării în viaţa oamenilor în general. Cât de mare este importanţa sa în educaţia copiilor cunosc toţi părinţii. Putem spune chiar că cine a reuşit să-i facă pe copii ascultători, acela şi-a îndeplinit obligaţiile, şi-a înfăptuit misiunea de educator.
Nu voi vorbi acum despre importanţa ascultării, ci doar voi propune părinţilor o cale mai scurtă. Dacă vor păşi pe ea, copiii lor vor fi nişte copii ascultători. Cred că subiectul nu e deloc lipsit de interes pentru părinţi.

 

Legea.

Înainte de toate, trebuie să spunem că ascultarea este o „plantă” care nu creşte şi nu rodeşte oriunde, ci doar acolo unde găseşte teren prielnic. Deşi pare greu de crezut, există familii în care nimic nu înlesneşte educaţia copiilor în duhul ascultării. Acestea sunt familiile în care domneşte libertinajul, în care nu sunt respectate legile lui Dumnezeu şi ale oamenilor şi nu este recunoscută nici un fel de autoritate.
De cele mai multe ori, astăzi se apelează la ajutorul legilor lui Dumnezeu sau ale oamenilor doar atunci când acestea servesc interesului personal. Acolo unde părinţii sunt contaminaţi de acest spirit, nu este posibilă educarea copiilor în duhul ascultării. Cine vrea să aibă copii ascultători trebuie să respecte orice autoritate recunoscută, puterea şi legea. Acestea sunt: Dumnezeu, Biserica, Conducerea ţării, Poruncile lui Dumnezeu, Legile Bisericii şi legile de stat. Dar este oare de ajuns păstrarea respectului faţă de acestea?

 

Exemplul părinţilor.
În unele familii, Dumnezeu este ultimul Căruia I se acordă atenţie. Despre El nu se vorbeşte decât dacă se discută un pasaj din vreo carte în care străbate lipsa credinţei în Dumnezeu şi negarea adevărurilor de credinţă. Credinţa într-un Dumnezeu viu, întrupat, este transformată în aceste cărţi într-o poveste pe care o pot crede numai babele. Că există obligaţii faţă de Dumnezeu, nici nu le trece unora prin cap. Cine îşi respectă aceste obligaţii provoacă cel puţin uimire în societate. Toate acestea le văd şi le aud copiii. Ce concluzie vor trage ei de aici?
Totul este foarte simplu: dacă tatăl meu nu Îl cinsteşte pe Dumnezeu şi nu Îl ascultă, îmi este şi mie permis să nu îmi cinstesc şi să nu îmi ascult părintele; dacă Dumnezeu şi poruncile Sale sunt nişte născociri, atunci şi porunca a cincea este o născocire; prin urmare, părinţii nu reprezintă nimic important. Recunoaşteţi că logica este de această dată de partea copiilor.

 

Logica copilului.
Dacă ţinem seama de faptul că pentru mulţi părinţi autoritatea Bisericii şi a clerului nu are nici cea mai mică importanţă, este de înţeles că în familiile respective nu poate fi vorba de ascultare şi supunere în educaţia copiilor.
„Ce îmi pasă de preot? Ce îmi pasă de scornelile lui? Parcă poţi să crezi ceea ce spune el?” – sunt vorbe pe care astăzi le aud adesea şi copiii. Ei aud acasă asemenea vorbe, iar la şcoală şi la biserică altele; copilul trebuie să-şi asculte părinţii şi pe cei ce le ţin locul. Acasă, autoritatea preotului este subminată adesea prin glume grosolane; iar preotul le repetă copiilor mereu: respectă pe tatăl tău şi pe mama ta. Pentru copil, concluzia va fi următoarea: dacă tatăl meu nu recunoaşte nici una dintre poruncile despre care vorbeşte preotul, nici eu nu trebuie să-l ascult, nu am de ce să dau atenţie vorbelor lui. Şi din nou logica este de partea copilului.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cum să educăm copiii ca să fie ascultători (I).

Comentarii