Acest astru strălucitor al Bisericii a răsărit în Orient în îndepărtata cetate Nisibe (Mesopotamia) prin anul 306. Încă din fragedă tinereţe fu alungat din casa părintească de către tatăl său - preot păgân - din cauză că iubea Religia Creştină. Fu primit de Sfântul Episcop Iacob (prăznuit în 13 ianuarie) care îl învăţă să iubească virtuţile şi să se dedice neîncetat meditării asupra cuvântului lui Dumnezeu. Învăţătura Sfintei Scripturi aprinse în el o flacără care îl făcu să dispreţuiască bunurile şi grijile acestei lumi pentru a-şi înalta sufletul către bucuria bunurilor cereşti. Credinţa şi încrederea sa în Dumnezeu, de neclintit precum muntele Sionului, îl făcură să adopte un mod de viaţă nemaipomenit. Avea o curăţenie a trupului şi a sufletului care depăşea limitele naturii umane şi care îl făcea să ţină sub stăpânire toate mişcările sufletului său, nelăsând nici un gând urât să se iţească în mintea sa. La sfârşitul vieţii sale recunoştea că nu a vorbit niciodată de rău pe nimeni şi nici nu a lăsat să scape din gura lui o singură vorbă fără noimă.
Căinţa
Lepădându-se de toate, precum Apostolii, luptându-se ziua cu foamea şi noaptea cu somnul, învăluindu-şi faptele precum şi vorbele în sfânta smerenie a lui Hristos, primi de la Dumnezeu harul căinţei şi al lacrimilor neîncetate, într-o asemenea măsură încât el ocupă în Corul Sfinţilor locul ales de "dascăl al căinţei". Printr-o minune ce se face cunoscută doar celor care se jertfesc cu totul Domnului, ochii săi fuseseră transformaţi în două izvoare nesecate de lacrimi. Ani întregi, zi şi noapte, aceste ape luminoase, purificatoare şi purtătoare de sfinţenie, acest al doilea botez al lacrimilor, nu încetară să curgă din ochii săi, transfigurându-i faţa într-o sclipire limpede, în care se oglindea prezenţa lui Dumnezeu. Plângea fără încetare pentru păcatele sale sau ale oamenilor, şi uneori, când se lăsa purtat de contemplarea minunăţiilor pe care Dumnezeu le-a făcut pentru noi, plânsul său se preschimba în lacrimi de bucurie. Ca un cerc misterios, în care nu ne putem da seama unde e începutul nici sfârşitul, gemetele năşteau în el lacrimile ; lacrimile, năşteau rugăciunea ; rugăciunea năştea propovăduirea, care era întreruptă de noi tânguiri. Citind încântătoarele sale discursuri despre căinţă sau descrierile atât de realiste ale Judecăţii de Apoi, chiar şi inimile cele mai împietrite nu pot să nu se înmoaie. Pentru multe generaţii şi până în ziua de azi, lecturile din Sfântul Efrem au făcut să curgă multe lacrimi, deschizând păcătoşilor calea pocăinţei şi a creştinării.
Viaţa în pustiu
La ceva timp după Botezul său, pe la vârsta de 20 de ani, Efrem se retrase în pustiu, fugind de agitaţia oraşului pentru a sta de vorbă în linişte cu Dumnezeu şi pentru a trăi în preajma Îngerilor. Trecea dintr-un loc în altul, neînrobit de nimic, îndreptându-se într-acolo unde îl conducea Duhul Sfânt, spre ajutorul lui şi al fraţilor săi. Astfel ajunse în cetatea Edesa în pelerinaj, fiind în căutarea unui om sfânt cu care să ducă o viaţă de călugărie. Întâlnind în calea sa pe o femeie desfrânată, el se prefăcu atunci că îi acceptă propunerile şi, spunându-i să îl urmeze, o conduse spre piaţa publică, în loc să caute un loc retras potrivit păcătuirii. Prostituata îi atrase atenţia: "De ce mă aduci aici? Nu te ruşinezi să te vadă lumea?" Sfântul îi răspunse : "Nefericito, te temi de ochii oamenilor : de ce nu te temi de privirea lui Dumnezeu care vede totul şi care va judeca în ultima zi faptele noastre şi gândurile noastre cele mai ascunse?". Cuprinsă de teamă, femeia se căi şi se lasă condusă într-un loc care să fie de ajutor mântuirii ei. După câţiva ani petrecuţi în Edesa Sfântul Efrem se întoarse să trăiască în pustiu. Cum auzise laudele aduse virtuţilor Sfântului Vasile, Dumnezeu îi arătă într-o revelaţie că Episcopul Cezareei se asemăna cu o coloană de foc care unea pământul cu cerul. Fără să mai zăbovească, Efrem plecă spre Capadocia. Ajunse în Cezarea în ziua Bobotezei şi intră în biserică în momentul în care era oficiată Sfânta Liturghie. Deşi nu înţelegea greceşte, fu cuprins de admiraţie văzându-l pe marele Episcop propovăduind, căci vedea un porumbel alb pe umărul acestuia, care îi şoptea la ureche cuvinte dumnezeieşti. Acelaşi porumbel îi vesti Sfântului Vasile prezenţa în mulţime a umilului ascet sirian. Trimise după el, vorbiră câteva minute în Altar şi, ca răspuns la cererea lui, primi de la Dumnezeu ca Efrem să vorbească dintr-odată în greceşte ca şi cum ar fi cunoscut această limbă dintotdeauna. Apoi îl ordonă Diacon, şi îl lăsă să plece în patria lui.
„Slujitorul”
În acele timpuri începu un lung şir de războaie între Romani şi Perşi (între 338 şi 387), în tot regatul persecuţii fără îndurare fură organizate împotriva creştinilor, consideraţi drept aliaţi ai romanilor. Aflând în pustiu de suferinţele fraţilor săi, Sfântul Efrem se întoarce atunci la Nisibe pentru a le veni în ajutor prin faptele şi cuvintele sale. Încă din copilărie îi fu revelată chemarea lui Dumnezeu, printr-o viziune cu o viţă de vie roditoare crescând de la gura sa şi umplând întreg pământul. Toate pasările cerului veneau să se aşeze şi să se îndestuleze din fructele sale şi cu cât ciuguleau mai mult cu atât via se umplea de struguri.
Harul Duhului Sfânt îl umplea cu o asemenea abundenţă încât atunci când se adresa poporului limba sa nu mai prididea să profereze gândurile cereşti pe care i le inspira Dumnezeu, şi părea ca prins de bâlbâială. De aceea adresa lui Dumnezeu această rugăciune surprinzătoare: "Reţine, Doamne, valurile harului tău!".
Când nu se ocupa cu învăţatul altora pentru a întări credinţa împotriva păgânilor şi ereticilor, se punea cu umilinţă în serviciul tuturor, ca un adevărat diacon, asemeni lui Hristos care s-a făcut "slujitorul" nostru.