Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
În biserică, aşa cum mai spuneam şi aşa cum putem observa cu toţii, totul este deosebit de chipul acestui veac şi are menirea de a ne închide ferestrele dinspre lumea aceasta şi a le deschide pe cele dinspre lumea cerească, dinspre cele dumnezeieşti, dinspre veacul eshatologic.
Orice lucru, care prin funcţia lui sau chiar prin forma lui, în biserică fiind, ne aduce aminte de lume şi de cele lumeşti este de presupus că vine în conflict cu sensul principal al celor ce se petrec în sfânta biserică şi, prin urmare, nu ne ajută ci, mai curând, ne creează dificultăţi.
Timpul liturgic
Din această perspectivă, cred că prezenţa ceasului în biserică nu este tocmai potrivită, dacă
ţineam seama că ceasul ne articulează în chip obligatoriu timpul veacului acestuia trecător, iar ceea ce se întâmplă în biserică ne articulează veşniciei. Este binecunoscută expresia "timpul liturgic" prin care se încearcă a se exprima tocmai starea de transfigurare a timpului istoric sau de împărtăşire a acestuia de veşnicie, de ceea ce este netrecător, neschimbător, nestricăcios. Expresia încearcă să facă diferenţa între timpul care marchează curgerea vieţii noastre cotidiene şi pe care ni-l indică foarte exact ceasul şi timpul petrecut în biserică, care în mod necesar este altceva.
Este de prisos să spunem că privind întâmplător ceasul - aşezat nefericit în faţă tocmai pentru a putea fi văzut de credincioşi - observarea orei îi poate genera oricăruia dintre noi fel de fel de gânduri, toate legate de trecerea timpului şi de grijile lumeşti: "e devreme încă...", "este târziu, voi întârzia, trebuie să plec înainte de predică" etc.
Desigur, există şi credincioşi care nu sunt în nici un fel afectaţi de vederea ceasului sau care nici nu-l văd, chiar dacă el există. Problema nu este a acestora, ci a celor puţini sau mulţi care se poticnesc de astfel de lucruri mici şi neînsemnate.
Cursă contra cronometru
Ceasul exercită, evident, o presiune asupra noastră. Este presiunea trecerii timpului, în funcţie de care noi ne evaluăm propriile realizări, înscrierea în program, în grafice. Presiunea este cu atât mai mare cu cât ritmul vieţii noastre este mai alert. Lumea pare a fi intrat într-o cursă contra cronometru. Lumea noastră este o lume care se luptă pe viaţă şi pe moarte să reducă timpii, indiferent de ceea ce face. Şi toate strădaniile acestea sunt făcute pentru ca omul să ajungă să aibă mai mult timp. Să aibă mai mult timp să lucreze, mai mult timp să se recreeze, mai mult timp să se odihnească. Dar, în ciuda creşterii neîncetate a vitezei şi a eficienţei, nu ajungem să avem mai mult timp, ci dimpotrivă. Lucrul acesta nu-l poate nimeni contesta.
Timpul pare a se fi condensat. Toţi, mari şi mici, suntem oripilaţi de cât de repede trece timpul. Este posibil ca această percepţie a timpului să se datoreze tocmai închiderii noastre în limitele lumii create şi ignorarea sau împărtăşirea din ce în ce mai redusă de darul veşniciei dumnezeieşti, a prezentului continuu, a timpului netrecător! În fond, nu timp ar trebui să căutăm, pentru că timpul trece, ci veşnicie, care nu trece. S-ar părea că timpul acesta al nostru mai are o dimensiune, aceea care-l îngemănează cu veşnicia, dimensiune pe care am pierdut-o şi pe care ne-o mai oferă Biserica.
Asediaţi de ceasuri
Nu mai luăm în discuţie un alt aspect, cel mai important de altfel: acela că a-ţi cerceta ceasul atunci când stai de vorbă cu cineva - în biserică stăm de vorba cu Dumnezeu - este un gest necuviincios, care sugerează cu prea multă evidenţă că ai dori să se scurteze convorbirea, grăbit fiind spre altceva sau spre altcineva.
Lumea noastră este plină de ceasuri: la mână ceas, la telefonul mobil ceas, la calculator ceas, la radio ceas, la televizor ceas, la bordul maşinii ceas, pe stradă, ori unde-ţi întorci capul, ceas! Suntem asediaţi realmente de ceasuri. Poate că ar fi bine ca în biserică să scăpăm de teroarea ceasului.
În fond, ar trebui să ne întrebăm la ce foloseşte prezenţa unui ceas în biserică. Este evidentă utilitatea ceasului la şcoală, la gară sau la autogară, în pieţe sau intersecţii şi, desigur, în multe alte locuri şi împrejurări.
De ce ar fi util un ceas în biserică? Sigur că există utilităţi. Mă întreb însă, dacă nu cumva, acestea sunt mult mai mici decât pagubele pe care le produce şi dacă, nu cumva, ar fi mai ziditor pentru noi, ca măcar atunci când intrăm în biserică să ne sustragem presiunii timpului şi stresului pe care aceasta îl presupune, tocmai uitând de ceas.
(Pr. prof. Constantin Coman - extras din lucrarea "Prin fereastra Bisericii sau o lectură teologica a realităţii")
