Mai mult chiar decât Crăciunul, Boboteaza era un eveniment însemnat datorită practicilor rituale cu semnificaţii profunde în întâmpinarea cărora se făceau pregătiri speciale. Era mai întâi Ajunul Bobotezei, zi de post şi de mare evlavie, în care aşteptam să vină crucioii să ne iordănească, să sărutăm crucea şi să fim botezaţi cu apă sfinţită. Mama mă pregătise anume pentru ziua asta, în care trebuia să ne păstrăm fără de păcat, să postim şi să ne rugăm. Ca să-mi uşureze situaţia, îmi spunea concesiv: „Măcar două zile pe an să postim, în Ajunul Bobotezei şi-n Vinerea Mare a patimilor lui Iisus”. Aşa mă îndemna, cu dragoste şi blândeţe, mama.
Era o iarnă geroasă cu multă zăpadă şi un ger năprasnic. Mama avusese grijă să primenească cât mai bine casa: curăţise soba, spălase lădoaiele, laiţele şi podelele, schimbase aşternutul paturilor peste care întinsese covoarele noi ţesute de ea în iarna trecută. Eram doar abia mutaţi în casă nouă. A terminat de făcut lumânarea. O privisem cu interes şi mirare cum modelează între palmele ei calde ceara de albine pe firul de feştilă, cum o întinde, o înalţă într-o parte, iar într-alta o învârte cu îndemânare într-un căuc, care cine ştie ce rol magic avea în afară de acela de suport. După ce a pus măsăriţa albă cu vrâste roşii pe un margin şi cipcă, şi, aşezat pe ea, blidul cu grâu numai firul lui, mama a pus acolo şi lumânarea ce avea s-o aprindă numai în momentul în care aveau să intre crucioii. Aşa că mama mi-a încredinţat mie sarcina de a vedea când vin ei şi a o anunţa. Trebuia să-i primim cu uşile deschise.

Misterul.

Am ieşit afară. Gerul parcă se mai potolise. Tata lărgise cu lopata cărarea înspre carpen, iar acum o lărgea pe cea dinspre fântână şi Codreşti de unde aveau să vină crucioii. Toată preajma era într-o pace adâncă. Strălucea puternic soarele peste întinderea nesfârşită a covorului de zăpadă. Privirile îmi erau aţintite spre şura popii şi spre Bonţăşti. Întârziau să apară. A mai durat o vreme până când i-am văzut venind pe cărare, un grup de 3-4 oameni în haine groase de iarnă, cu cioareci de lână şi vestoane de pănură, pe cap cu căciuli ţuguiate imense. Ei trebuie că erau, dar mie mi se părea că văd magii din poveste. Am alergat în casă să-i duc mamei vestea. „Pe unde sunt?”, m-a întrebat ea liniştită, de parcă nu s-ar fi întâmplat un fapt extraordinar, „ieşi şi mă anunţă când intră la noi în grădină”. Erau deja acolo. Nu ştiu cum ajunseseră atât de repede. Am alergat şi i-am spus mamei, ea a aprins liniştită lumânarea şi-a deschis uşa şi portiţa târnaţului: „În Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-au arătat...”.

Cuvintele cântate ale crucioilor sporeau fără de margini misterul. Pogorârea Sfântului Duh îmi părea absolut reală. Preotul ne-a dat, pe rând, fiecăruia să sărutăm crucea şi ne-a stropit pe creştet cu apă sfinţită, mai întâi părinţii, mai apoi noi, copiii, dup care a stropit cu buchetul de busuioc sub formă de cruce peretele cu icoane şi-apoi toată casa. Câţiva stropi de apă sfinţită mi-au nimerit reci pe obrajii înfierbântaţi de emoţie. Unul dintre crucioi a luat lumânarea şi-a stins-o între boabele de grâu din blid, care aveau să fie vărsate peste grâul de sămânţă din coş întru bună rodire.

Miros de busuioc şi fum de lumânare.

Toată casa se umpluse de mirosul de busuioc şi cel de fumul din lumânarea stinsă între boabele umede de grâu, dar şi de miresmele dulci ce se răspândeau din zeama de fructe uscate, din care erau poftiţi să mănânce crucioii întru cinstirea şi norocirea casei. Măcar că se grăbeau, aducătorii mesajului divin s-au aşezat la masă, iar până ce mama a turnat miraculoasa zeamă în blide, au adus laudă şi har gospodarului: „Frumoasă casă ţi-ai durat, măi Gheorghe. Văd că ţi-ai făcut şură cu două poieţi. Să le folosiţi sănătoşi”, a grăit cantorul căruia rangul îi dădea întâietate la vorbă, să laude vrednicia omului. A mai spus fiecare dintre ei câte ceva despre problemele zilnice şi despre vreme. Îi ascultam şi-i priveam cu mirare, crucioii nu mai erau magii pe care-i văzusem venind pe cărăruie ca să vestească Botezul Domnului, îşi pierdeau treptat-treptat aura din timpul vestirii pogorârii Sfântului Duh. Era totuşi de mirare că ei o puteau face. Curând crucioii au plecat, ducând cu ei o parte din misterul momentului. I-am privit îndepărtându-se pe cărăruia dinspre carpen până ce au trecut dunga înspre alte case şi familii cărora aveau să le ducă Bunăvestirea.

Religiozitate.

Toată familia era reunită în camera de zi în care fusese săvârşit ritualul, în care se instalase ceva din atmosfera sacră a bisericii. Mama a pus oala cu zeamă de fructe pe masă şi-a pus în farfuria fiecăruia dintre noi câte un polonic din miraculoasa zeamă, anume făcută pentru slăvirea sărbătorii. Tata a întins primul lingura spre blidul cu zeamă, sorbind cu vârful buzelor tainica mâncare, i-a urmat mama, apoi noi, copiii, am început să mâncăm, cu sfială. Curând am descoperit în blid prunele, doar câteva, cu care am zăbovit mult timp în gură pentru a le reţine aroma. Atmosfera de religiozitate din timpul troparului şi-a sărutării crucii se prelungea, zeama ce-o mâncam resimţind-o ca pe o slăvită împărtăşanie. Lumina amiezii parcă sporise. În cameră nu se mai auzeau decât duduitul focului şi zgomotul uşor al lingurilor care atingeau marginile blidului pentru a nu cădea picăturile de zeamă pe masă.

(Cornel NISTEA, scriitor)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Amintiri despre Bobotează (I).

Comentarii