Aurel BURCIU

Anterior am discutat despre „istoricul” Partidului Democrat şi despre tipul de leadership exercitat la „vârful” acestei structuri politice, actualmente denumită PD-L.

Un alt exemplu ilustrativ cu privire la importanţa leadership-ului în succesul/insuccesul electoral al unui partid este dat de cazul PRM şi istoricul său. Înfiinţat, dacă îmi amintesc bine, prin 1991 de către dl. Corneliu Vadim Tudor, acest partid a fost definit de un leadership extrem de autocrat, dur, rigid încă de la început şi până în prezent; putem discuta de o anume „ruptură” între „vârful” partidului şi filiale, între top şi baza structurii organizatorice. Atunci când PRM a obţinut succese electorale meritele au fost în totalitate ale „şefului” de la centru, iar atunci când rezultatele au fost dezastruoase, precum în toamna anului 2007 la europarlamentare, „vina” a fost exclusiv a membrilor/filialelor de partid. Adoptând un discurs naţionalist, acuzator, inflexibil, dl. Corneliu Vadim Tudor a impus un anumit tip de „pattern” asupra doctrinei politice şi este de prezumat că, atât timp cât se va afla domnia sa în fruntea partidului, PRM-ul va fi asociat cu un partid extremist. Evident, mentalul colectiv al opiniei publice „mixează” oarecum automat doctrina promovată de PRM cu tipul de leadership promovat de dl. Corneliu Vadim Tudor. Rezultatul acestui mixaj poate fi sintetizat astfel: un scor electoral modest la început (8-9%) care a culminat în toamna anului 2000 cu o reală „surpriză”, PRM obţinând 25% la parlamentare, iar dl. Vadim intrând în al doilea tur al alegerilor prezidenţiale(situaţie ce i-a permis dlui Ion Iliescu obţinerea celui de-al doilea mandat la Palatul Cotroceni!). În anumite contexte sociale şi istorice un partid de factură extremistă, precum PRM, poate juca un rol semnificativ pe scena politică; „accidental” el poate să ajungă şi la guvernare însă este greu de prezumat că o situaţie de acest tip ar fi acceptată în Europa federală de astăzi! Alegerile din toamna lui 2007, cât şi sondajele recente de opinie, arată clar că PRM se află sub limita de 5% necesară accesului în Parlament;se impune concluzia că dl. Corneliu Vadim Tudor ar trebui să cedeze „benevol” leadership-ul către o altă persoană. Ne putem imagina aşa ceva?!

În fine, un alt exemplu elocvent cu privire la importanţa leadership-ului pe scena politică din România este dat de Partidul Conservator. Înfiinţat de către dl. Dan Voiculescu, tot prin 1991,sub denumirea de PUR, acest partid a fost denumit pe rând „Partidul-Antenă” sau „Partidul Securiştilor”, iar mai recent „Partidul Poşetă”(prin asociere cu dna Daniela Popa). PC a beneficiat de un „imperiu” mediatic în spatele său (televiziune, radio, presă etc.), de mari sume de bani pentru promovarea imaginii, ceea ce permite formularea unei paralele între Partidul lui Dan Voiculescu şi Partidul lui Silvio Berlusconi (diferenţa rezidă în faptul că Berlusconi a fost ministru de mai multe ori, prim-ministru, este posibil să ajungă din nou la conducerea Executivului italian etc.). Totuşi, PC a avut o poziţie extrem de modestă pe scena politică, a trebuit să se asocieze cu PSD pentru a intra în Parlament în 2004, iar la europarlamentarele din 2007 a obţinut sub 3%; este aproape sigur că nu va obţine 5% pentru a intra în viitorul parlament la finele lui 2008. Cum se explică această stare de fapt? Indiscutabil, în România de astăzi presa/media a devenit o veritabilă putere ce poate să promoveze/impună un necunoscut în opinia publică sau, dimpotrivă, poate să distrugă cariera oricărui lider politic, poate chiar a oricărei persoane publice. În cazul promovării imaginii PC, deşi dl. Voiculescu îşi face ştirile despre el însuşi într-o secţie distinctă a Antenei 1 (Cotidianul, octombrie 2006), succesul repurtat de media ca vector de promovare a fost extrem de modest; explicaţia este dată de tipul de leadership promovat de dl. Voiculescu şi de imaginea controversată a domniei sale în ochii opiniei publice. Înţelegând că a sosit momentul să cedeze leadership-ul politic către un alt membru al partidului (chiar dacă acest transfer este mai mult formal!), dl. Dan Voiculescu instituie un tip de precedent în conducerea la „vârful” partidelor româneşti. Regretabil este însă, cred eu,  faptul că dl. Voiculescu nu a cedat leadership-ul către dl. Florin Anghel (astăzi exclus din PC) ci a preferat-o pe dna Daniela Popa, ceea ce conduce la concluzia că adevăratul „şef” al PC va rămâne în continuare dl. Dan Voiculescu. Când va conştientiza dl. Voiculescu că este momentul să se retragă? Că timpul politic al domniei sale a „expirat”?

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Leadership-ul politic (III).

Comentarii