Cătălin MIHULEAC

Se vorbea că nici fiii lui Ceauşescu nu fuseseră scutiţi de privaţiunile stagiului militar; iar eu m-am bucurat de plăcerea de a-i avea drept camarazi de arme pe-un fiu de şef de la „Paşapoarte” şi pe-un fecior de prim-secretar al judeţului Bacău. Erau amândoi băieţi valabili, săritori şi înrăiţi evazionişti ai fandoselii, de care în general se contaminau, încă din fragedă pruncie, astfel de personaje principale. Mai ales flăcăul prim-secretarului de Bacău era înzestrat cu un umor aparte, dublat de o spontaneitate care îmi trezea serioase invidii. Îl chema Găinuşe, Silviu Găinuşe, iar taică-su, cât era el de prim-secretar, riscase enorm trimiţându-l la oaste cu un asemenea nume. Dar Silviu îşi scotea numele de familie teafăr din orice încercuire a inamicului, păstrându-l neşifonat în toate ambuscadele. Îmi amintesc în clar răspunsul oferit de el unui general venit în inspecţie, care ori n-auzise al cui fiu era, ori o făcea pe prostul, lucru la care generalii se pricep mult mai bine decât caporalii şi sergenţii.

-Cum de te cheamă Găinuşe, în loc de Găinuşă, tovarăşe soldat? Ce, sunteţi mai mulţi fraţi ori veri?

Obrajii tovarăşului soldat Găinuşe şi-au îmbrăcat cracii celei mai stupide expresii de care era în stare. A salutat regulamentar şi a eliminat o rafală de 15 cuvinte:

-Tovarăşe general, permiteţi să raportez. Nu suntem mai mulţi fraţi, e vorba doar de pluralul majestăţii!

Generalului i-a plăcut răspunsul à la soldatul Švejk şi a trecut, mustăcind, mai departe. Dacă-n locul lui era caporalul, majestatea sa Găinuşe risca o pedeapsă exemplară, sub forma unei înjurături de mamă. Dar caporalul, şeful nostru suprem de grupă, nu se căţăra la subtilitatea unui astfel de spirit, motiv pentru care, vreo două săptămâni după vizita generalului, ne-a tot întrebat:

-Ce-aţi găsit, mă, de râs, atunci când cu gheneralu’, aud? Cum vine socoata cu pruralu’ de-i a lu’ majestănţii?

Stâlcea cuvintele după pofta inimii, fără să-i pese. Fiindcă noi nu-i ofeream explicaţii corespunzătoare, echilibra balanţa cu pedepse lipsite de orizont, specific cazone, între care se detaşa corvoada flotărilor. Când se enerva, ne ordona „Culcat!”, silindu-ne apoi să executăm serii de flotări, până când muşchii braţului şi abdomenului tremurau ca varga. Ce sucită-i viaţa! Atunci, mă simţeam umilit; dar azi, fac flotări la propriul meu ordin, găsindu-le un răsfăţ, nu o pedeapsă.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Neştersele amintiri din timpul armeţii (II).

Comentarii