Schimbările recente survenite pe scena politică suceveană, cu  referire la opţiunea făcută de către domnii Ion Lungu şi Vasile Tofan către PD-L, au constituit un subiect larg mediatizat, subiect pe fondul căruia nu doresc să mă pronunţ explicit. Totuşi, momentul 3 februarie 2008 şi „lansarea” publică a celor trei candidaţi ai PD-L pentru primăriile din Piatra Neamţ, Suceava şi Botoşani  înseamnă de facto  startul campaniei electorale pe Nord-Est-ul României. Începutul acestei campanii pare a fi favorabil  PD-L-ului construit ca o structură politică tip mega-partid, ca partid prezidenţial, gândit să absoarbă alte structuri politice mai „fragile”, cât şi categoria de activişti politici indecişi, uşor de convins, uşor de manipulat şi îndeosebi uşor de inclus sub o „comandă unică”. Opţiunea electoratului este însă suficient de fluctuantă, iar predicţiile ce pot fi formulate acum, spun eu, sunt extrem de înşelătoare. De exemplu, la începutul anului 2004 domnul Marian Ionescu, primar PSD al Municipiului Suceava la acel moment, era localizat/cotat în mai toate sondajele de opinie la  70% sau mai mult; a fost un  început favorabil de campanie pentru dl. Ionescu, dacă ne amintim; la acel moment  domnul Ionescu era sigur de sine,  sigur de al doilea mandat, iar zeci de colegi de partid sau din alte „zone” stăteau în  antecameră la domnia sa pentru a-i prezenta un nou „set de periuţe”, mai toată lumea îl felicita deja ca „nou primar”, campania domniei sale a fost extrem de agresivă, cu tone de materiale publicitare etc.;   toate acestea  s-au dovedit însă insuficiente  pentru ca dl. Ionescu să obţină cel de-al doilea mandat de primar al Municipiului Suceava.

În mod oarecum indirect „aglomerarea” politică ce se produce actualmente în jurul PD-L-ului rămâne însă conexată, cred eu, de necesitatea democratizării structurilor interne ale tuturor partidelor politice. Este absolut uimitor cum ceea ce numim „putere”, încă de pe vremea Imperiului Roman şi până în prezent, exercită o forţă de atracţie, instituie automat o zonă „gravitaţională”, non-cuantificabilă dar certă, vizibilă, palpabilă, concretă, aproape materială asupra diverselor grupuri/grupări sociale, instituţii, persoane, lideri de diverse categorii etc. Cum explicăm recenta „polarizare” în jurul domnului Traian Băsescu şi a PD-L-ului? Care este mecanismul intern de funcţionare al acestei structuri politice şi raporturile de la vârf până la baza piramidei organizaţionale? Atunci când puterea se concentrează în jurul unei persoane de tip autocrat, oricare ar fi funcţia/poziţia deţinută de acea persoană şi oricare ar fi tipul de structură organizatorică, discutăm de o centralizare excesivă a puterii şi de raporturi anormale între „şefi” şi „subordonaţi”. O situaţie de putere excesivă şi de multiplicare a ei către bază a funcţionat, cu rezultatele cunoscute, în perioada 2000-2004 când modelul „Adrian Năstase” s-a multiplicat ad literam  în „copii” fidele la nivel local, numite la acel moment de către presă drept „baroni locali”. Modelul impus de vârful piramidei în astfel de cazuri se multiplică la infinit înspre baza piramidei, orice management participativ devenind non-operabil; este, în esenţă, cred eu, starea de fapt ce caracterizează funcţionare internă a PD-L; „şeful”, oricare ar fi el, devine automat plin de calităţi: frumos, priceput, inteligent, capabil, vizionar, strateg etc.; aprecierile deplasate, flatările gratuite, adjective ce nu sunt în DEX, „seturile de periuţe”, poziţia de „drepţi”, poziţia „ghiocelului” sunt instrumentele zilnice la care vor trebui să apeleze „subordonaţii” din structurile PD-L. Ca argument în favoarea ideii anterioare voi invoca un articol din Crai Nou, sub semnătura domnului Mihai Chira ( „Până unde merg oamenii lui Flutur?”), articol în care ziaristul explică pertinent „cum înţeleg oamenii senatorului Gheorghe Flutur să facă politică”; între altele, se spune că „pentru o mângâiere pe ceafă subordonaţii lui Flutur se pretează la cele mai josnice gesturi”. Îmi este greu să percep cum o structură politică autocratică, de tip PD-L, ce funcţionează intern discreţionar şi non-transparent, ar putea, realmente, să inducă în societatea românească fie şi o undă de democraţie reală, fie şi un început de stare de normalitate. Altfel spus, mă asociez opiniei exprimate de ziaristul Mihai Chira în sensul că „îmi aduc aminte discursul domnului Flutur atunci când a plecate din PNL şi ce clama pe toate drumurile”: dreptate, adevăr, o nouă clasă etc. ; cine ar urma să realizeze astfel de deziderate însă? Dacă structura politică numită PD-L va înregistra un trend descendent în preferinţele electoratului? Dacă electoratul va decide să sancţioneze sever non-transparenţa şi mecanismul discreţionar de exercitare a democraţiei/puterii în funcţionarea acestui partid?

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Democratizarea partidelor ? (II).

Comentarii