Cristian GHINEA

Săptămâna trecută vorbeam despre sentimentul apăsător că în 2007 România a regresat la cei mai mulţi indicatori. Paradoxul este năucitor: integrarea europeană a fost cel mai serios şi cel mai reuşit proiect al acestei generaţii politice. Şi imediat după ce se întâmplă, trăim angoasa unui regres.

Între timp, a apărut raportul intermediar pe justiţie. Concluziile sunt cele aşteptate. Sub tonul diplomatic, funcţionarii Comisiei ascund şi ei stupoarea că tot ce au construit în colaborare cu românii în ultimii ani este sistematic atacat, că toate aspectele pe care şi-au bazat recomandarea de primire a României în 2007 sunt demantelate cu o încăpăţânare şi seriozitate care altfel nu ne caracterizează defel. Ce spuneam săptămâna trecută despre cazul Năstase a devenit regulă pentru cazurile de mari demnitari. Raportul Comisiei nu putea să sune altfel. Până şi socialiştii din Parlamentul European se simt jenaţi şi dau interviuri smerite, pentru că şi-au pus obrazul pentru România. În vreme ce europarlamentarii PSD, chiar cei mai destupaţi  la minte ca Adrian Severin sau Titus Corlăţean, se dau de ceasul morţii să nu cumva să încalce PNA drepturile omului, colegii lor de grup parlamentar spun deschis ceea ce toată lumea ştie la Bruxelles: România şi-a bătut joc de ei, a mimat reforma şi anticorupţia cât să se vadă acceptată în club. Apoi, masca a fost dată jos cu o lipsă de scrupule uimitoare chiar şi pentru standardele clasei politice de la noi. Şi cred că aici avem explicaţia regresului: până acum se fereau de Europa, aveau o jenă de rudă săracă ţinută la uşă. Acum au intrat înăuntru, se simt bine, îşi pun picioarele pline de noroi pe masă, fură argintăria şi o ciupesc de fund pe servitoarea de la Comisie care le-a deschis uşa.

Sfidarea este vizibilă cu ochiul liber. Pentru prima dată de la revoluţie este uns preşedinte la TVR direct un şefuleţ de pe la partid, ba chiar unul care se ocupa de imagine. Barem până acum puneam oameni din afara partidelor apropiaţi de vederile acestor (până şi Iliescu în vremurile lui bune a respectat acest principiu cu Răsvan Teodorescu şi Paul Everac, europeanul Geoană l-a călcat în picioare acum). Apoi, Comisia Europeană ne spune că suntem foarte aproape să ieşim de pe şine în cursa pentru adoptarea monedei euro. Tăriceanu se enervează şi spune că pe el nu îl interesează ce spune Europa, el merge pe limita maximă de 3% deficit bugetar, deşi nu a fost capabil să cheltuiască banii de anul trecut altfel decât aruncându-i în consum (câţi kilometri de autostradă am terminat până la urmă?). Faptul că un liberal de dreapta se făleşte cu expansiunea cheltuielilor publice arată încă o dată ce varză e ideologia politică la noi. Tipi ca Geoană sau Tăriceanu, care treceau de europeni cu ştaif până acum, arată prin comportament că au înţeles perfect situaţia: şarada cu europenitatea s-a terminat odată cu aderarea la UE. O fi paradoxal, dar asta este situaţia: ne-a fost mai bine pe drum decât când am ajuns la destinaţie. Când eram ţinuţi la uşă, avea cine să-i ruşineze, acum sunt de capul lor.

România urmează un trend general, nici măcar aici nu suntem speciali. În mai multe ţări din est s-a remarcat o relaxare după aderare. Crize politice majore (Cehia, Polonia) sau economice (Ungaria) au urmat perioadei post-aderare şi la alţii (detalii despre situaţia comparativă pot fi găsite în raportul anual al SAR pe 2008, la www.sar.org.ro). Dar nicăieri nu a fost atât de mare ruptura între promisiuni şi faptele de după aderare ca în România. Poate şi pentru că a trebuit să promitem mai mult decât alţii, dată fiind aderarea noastră întârziată. Cert este că modelul promisiuni / aderare pe cuvânt se epuizează odată cu România. Pentru viitoarele extinderi, UE este obligată să inventeze mecanisme noi. Nu poţi să primeşti alte şi alte ţări care îţi promit marea cu sarea şi apoi îţi arată degetul mijlociu îndreptat în sus. Este trist, dar cam acesta se conturează a fi „modelul românesc în UE”. Dacă vom auzi că vor inventa aderarea condiţionată sau alte bariere de acest gen pentru Macedonia, Croaţia,  Turcia şi alte state care vor sta la uşă, putem să ne simţim mândri: ne-am pus amprenta pe Europa.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Nebunia modelului românesc în UE (II).

Comentarii