Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Să revin la ciubuc sau şpagă sau mită legală, dacă se poate spune aşa. Nu doar oamenii muncii cu o înaltă conştiinţă socialistă, cum scriau zi de zi gazetarii în ziare şi reviste, mergeau cu traista plină pentru a rezolva ceva la instituţii birocratizate la maximum, ci şi şefii mai mari, de la judeţ. Directori de mari instituţii, cu aprobarea şi cu ajutorul primilor secretari sau secretarilor mergeau la Bucureşti la ministere, în general pentru aprobări, alocări de bani sau materiale. Ce duceau în traista lor directorială? În primul rând mâncare. Specialităţile judeţului: păstrăvi afumaţi sau nu, carne proaspătă de viţel (tăiaţi ilegal atunci), caş, caşcaval, afinată etc. Trebuie să subliniez că nu cărau acele produse în interes personal, ci pentru a putea realiza obiectivele stabilite de plan şi, eventual, de a se situa pe locuri fruntaşe în întrecerea socialistă. Directorii descurcăreţi rămâneau în continuare pe posturile lor, iar activiştii de partid şi de stat de la judeţ primeau titlul de Erou al muncii socialiste. Nu ei personal, ci instituţiile pe care le conduceau. Ceauşescu, zgârcit fiind, nu mai făcea decoraţii din aur şi argint, ca Gheorghiu-Dej, ci din bronz sau tombac (un aliaj de bronz). Simple tinichele. El purta o asemenea tinichea de tombac aurit, numită Erou al R.S.R., apoi erau cele ale noii revoluţii agrare etc.
Economie aşa-zis planificată
O problemă economică a comunismului lui Ceauşescu era permanenta idee a depăşirii planurilor de producţie în cadrul întrecerii socialiste. Această idee era absurdă din punct de vedere economic. Dacă planurile cincinale, anuale, pe ramuri etc. erau elaborate cu o maximă rigoare ştiinţifică, atunci cum puteai să depăşeşti nişte obiective clare, care însemnau cantităţi măsurate de materie primă şi, în final, de produse. De unde să faci mai multe produse, cu aceeaşi cantitate de materie primă? Dar şi desfacerea, adică vinderea produselor, era strict planificată. Şi totuşi se lucra cam 50-60% pe stoc. Magaziile gemeau de produse nevândute iar fabricile se împrumutau cu dobândă etc. De aici a pornit căderea comunismului. De la acea economie aşa-zis planificată. Dar vajnicii propagandişti activişti, cei de la ziare, radio şi televiziune o dădeau înainte cu întrecerea socialistă. Toată ţara era într-o întrecere socialistă care în final a dus-o la dezastru. Să mă ierte acei oameni ai muncii care au lucrat cu talent şi cu pasiune în fabrică şi au crezut în utilitatea muncii lor.
Întrecerea socialistă
Întrecerea socialistă este una dintre multele expresii sau lozinci ale comunismului. Exista un fel de mistică a ceea ce se numea propaganda vizuală. Mari lozinci erau puse pe fabrici şi uzine, în care se slăvea PCR-ul, de fapt toate începeau cu „trăiască“. De ce „trăiască“? Cum adică să trăiască PCR? El era o noţiune abstractă. Puteau spune „trăiască comuniştii“, dar viaţa individuală nu e veşnică, ca şi în cazul lui Ceauşescu. Milioane de lozinci scrise pe diferite materiale aveau acelaşi text: „Trăiască PCR în frunte cu secretarul său general“ etc. Această mistică era parcă o premoniţie sumbră! I se ura să trăiască, eventual veşnic, unui muribund: PCR-ul şi comunismul şi secretarul general. De altfel propaganda politică avea în general un sens mistic, deşi toţi comuniştii trebuiau să fie atei. Ateu nu era nici Ceauşescu, nici tovarăşul Bobu, nici tovarăşul Popescu-Dumnezeu, marele creator al cultului personalităţii lui Ceauşescu. El se încadrează primul în categoria definită de tovarăşul Panaitiu cu un cuvânt popular: pupincureanu, pupincurismul. Cine l-a obligat pe tovarăşul Popescu să facă ceea ce a făcut? A crezut în genialitatea lui Ceauşescu? Dacă da, era şi el la fel de genial ca şi secretarul general.
Cultul personalităţii lui Ceauşescu
Aceşti ultraactivişti îşi scriu aşa-zise memorii, dar oare se analizează cu minimă obiectivitate? Oare de ce a declanşat Dumitru Popescu, secretar cu propaganda al CC, cultul personalităţii lui Ceauşescu? I-o fi cerut-o acesta? Nu cred, am mai spus-o. Nici nu înţelegea secretarul general ce înseamnă a fi genial. O singură noţiune, sau idee i-a intrat în cap, în timpul deşănţatei şi penibilei avalanşe de adjective superlaudative. Ţăranul român spunea uneori în glumă: „boului îi place să-l scarpini între coarne“. Ideea în care a crezut Ceauşescu până la gloanţele plutonului de execuţie a fost aceea că este iubit de popor, că este cel mai iubit fiu al poporului. În gândirea lui primitivă, preşedintelui i s-a lipit pe creier această idee nereală. Şi nu i-a scos-o nimeni, decât moartea. Nu ştiu ce scrie tovarăşul Popescu-Dumnezeu în memoriile lui, dar secretarul general, neimpresionat, l-a rotit la un moment dat. Chiar şi pe celălalt mare cântăreţ, în versuri, al „genialului cârmaci“ l-a făcut să tacă la un moment dat. Eu subliniez din nou că Ceauşescu, în simplitatea lui, nu era impresionat de corul de cântăreţi, chiar dacă se tot aminteşte de influenţa chineză şi nord-coreeană.
Lozinci puerile repetate la nesfârşit
Dar la Suceava cum lucrau activiştii pentru glorificarea lui Ceauşescu? În primul rând munca politică se ocupa de studierea, aprofundarea şi transpunerea în viaţă a măreţelor idei izvorâte din operele tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Operele cuprindeau cuvântări de toate felurile, la diverse şedinţe şi congrese. Erau de o platitudine şi o banalitate înfiorătoare. Lozinci puerile repetate la nesfârşit. Regretatul meu prieten Răcaru spunea uneori cu seriozitate: „munca politică am învăţat-o de la Alfred Bernstein“. Imediat treceam apoi la altele, când se revărsa inimitabilul lui râs. Singurul în care credea era probabil filozoful Herbert Marcuse. Alfred Bernstein dădea, prin megafon, ultimele indicaţii la intrarea coloanelor de demonstranţi, în zona tribunei oficiale. După o întâmplare mai neobişnuită – un fiu al său a scris o scrisoare la „Europa liberă“, liceean fiind – tovarăşul Bernstein a fost mutat director la cinematografia judeţeană.
