Printează articolul
Trimite e-mail
ø imagini
ø fişiere videoSuceava din perioada comunistă, cu străzile şi obiceiurile ei.
Prin 1973, în biroul de la ziar unde lucram cu Ion Răcaru a venit un tânăr student în ultimul an: Petru Drişcu. Era fratele unui critic de artă vestit în epocă: Mihai Drişcu. Petru, Petrică sau Titi Drişcu a dispărut de curând trăindu-şi ultimii ani într-o boemie fatală. Inteligent foc, calm, cu un mare bun simţ, era sortit unei cariere deosebite. A scris câţiva ani la „Zori noi“, apoi a lucrat la cultură. Am petrecut împreună mult timp. Ne înţelegeam în toate, până la 1990. Cult, dotat pentru scris precum talentatul lui frate, boema lui de sorginte artistică i-a adus multe neînţelegeri din partea unor şefi care făceau inutile apeluri la hărnicie. La începutul lui 1990 regretatul meu prieten Petru Drişcu ar fi trebuit să preia postul de consilier şef la cultură, cum i-a cerut Andrei Pleşu, ministru, care-l cunoştea de mai mult timp. A refuzat în favoarea unui coleg. Trebuia oare? El nu scria articole de ziar, ci eseuri. De aceea nu a fost înţeles în presa locală unde se cereau cantităţi mari de materiale diverse, mai ales în comunism. Clişee, baliverne etc., etc., pe care le-am scris şi eu câtva timp. La cultură, Titi Drişcu a nimerit în maşinăria fantasmagorică a Cântării României, unde alcoolul era prezent permanent. Sigur că nu trebuie să dăm vina pe mediul înconjurător, cum făceau vechii politruci ai realismului socialist. În comunism, acest aşa-zis realism socialist, care s-a perpetuat până în 1989, era de fapt un suprarealism socialist, pe care doar genialul Dali l-a înţeles, când i-a trimis o telegramă lui Nicolae Ceauşescu cu ocazia alegerii lui ca prim preşedinte al României, când a primit un sceptru-buzdugan prezidenţial din partea Marii Adunări Naţionale. Nu era din aur masiv, cum au crezut unii. Ceauşescu era zgârcit, ca orice copil de ţăran sărac. Dacă cineva i-ar fi spus că Lenin a locuit câţiva ani într-o cameră a servitorilor de la Kremlin, s-ar fi mutat într-un apartament. Dar, chiar, de ce activiştii de partid cu funcţii mari locuiau în vile? Puţini au trăit în apartamente. În Suceava era la fel. Se constituise deja acea aristocraţie muncitorească? Da, activiştii nu erau bogaţi ca acum, dar erau „aristocraţi“. Aveau un spirit de castă foarte dezvoltat. Sunt oameni pe care parcă inteligenţa şi talentul îi sufocă, le taie aripile creatoare. Şi Constantin Ştefuriuc şi Petru Drişcu au trăit asemenea momente existenţiale.
Provincialismul îngroapă multe talente
Doi pictori de mare talent au trăit şi creat la Suceava zeci de ani până la prematura lor dispariţie. Mircea Hrişcă îmi aminteşte de reprezentanţi celebri ai impresionismului, desigur, păstrând proporţiile de rigoare, şi asta datorită timpului când a trăit şi locului unde şi-a dus existenţa. L-am cunoscut din tinereţe, când era profesor la Şcoala de Artă din Suceava şi ne întâlneam pe teren la Cântarea României sau în oraş. Taciturn, de o modestie rară, marcat de o afecţiune nervoasă care-l făcea trist peste limitele admise. Era un personaj bacovian. Am fost la el în atelier puţin timp după amenajarea lui în blocul de vizavi de Liceul „Ştefan cel Mare“. Sincer să fiu nu înţeleg de ce liceele noastre au optat pentru denumirea de colegiu. Am avut două colegii, „Sf. Sava“ în Bucureşti şi „Naţional“ la Iaşi. Erau nume istorice. Liceele trebuiau să-şi păstreze această antică titulatură. Mircea Hrişcă dacă ar fi pictat în Bucureşti, cu puţină publicitate putea ajunge uşor în rândul celor mai talentaţi pictori din a doua jumătate a secolului trecut. Provincialismul îngroapă multe talente. Era omul care mergea veşnic cu capul plecat, în maniera actorului şi poetului Emil Botta. Medita îndelung, dar fără să nu fie atent la cei pe lângă care trecea. Mă simţeam stingher când îl vedeam că se grăbea să mă salute primul. Nu meritam această atenţie a unui om deosebit ca el. A fost pensionat medical mulţi ani şi a sfârşit la Suceava într-un anonimat total.
