Suceava din perioada comunistă, cu străzile şi obiceiurile ei.

Să reamintesc de Ion Răcaru, un oltean cu suflet mare, vorbăreţ şi cu un râs în cascade, de o inteligenţă deosebită. Am lucrat la ziar în acelaşi birou, cu titlul, atenţie, munca de partid. El era cu partidul, eu am fost dat experimental cu uteceul, adică cu tinerii. Avea ziarul „Zori noi“ pe atunci o rubrică care a eşuat cu vreo patru gazetari, între care şi Ştefuriuc şi eu. Primul articol l-am primit drept sarcină profesională de la redactorul-şef adjunct, şi trebuia să aibă titlul: „Ce m-a determinat să devin utecist“. Am fost trimis undeva la ţară. M-am oprit într-o după-amiază la Mitocu Dragomirnei, cu maşina locală, pe izlazul din faţa primăriei şi şcolii. Nu prea era nimeni pe afară şi în interior nu m-am dus. Mi-era pur şi simplu jenă. Ce putea să-ţi spună un tânăr? Şi după puţină plimbare pe izlaz m-am întors acasă şi am scris un articol. Probabil am inventat nişte personaje, ceea ce am mai făcut şi ulterior. Oricum, nu a trecut de tovarăşul Borş şi a rămas undeva prin sertarele lui. Am scris apoi altceva care a apărut în ziar. Constantin Ştefuriuc a râs mult de mine, fiindcă şi el trecuse prin această experienţă. De altfel, la primirea în partid, se punea curent o asemenea întrebare: „Ce te-a determinat...?“. Era pur şi simplu încuietoare. Nimeni nu putea parcă să spună prin viu grai: „Fiindcă iubesc partidul şi pe marele lui conducător“. În scris se puteau pune pe hârtie asemenea baliverne, dar oral mulţi, nu numai eu, se blocau şi nu puteau spune o asemenea enormă minciună. Fiindcă nimeni, nici activiştii, nici chiar tovarăşul Panaitiu nu iubeau partidul. Cu excepţia lui Ceauşescu, genialul nostru conducător, vorba tovarăşului Dumitru Popescu şi a multor altora.

Ion Răcaru, Dragoş Popovici şi Alexandru Amăriucăi, trei colegi care s-au stins din viaţă pe la 50 de ani. Cu doi dintre ei, Ion Răcaru şi Dragoş Popovici am venit pe jos de la Udeşti într-o seară cu o damigeană de ţuică de prună, oferită de Alexandru Amăriucăi, director de cămin cultural atunci, apoi secretar UTC la judeţ, apoi activist cultural şi director al Centrului Creaţiei Populare. Ion Răcaru emana atâta forţă biologică şi spirituală de părea nemuritor. Râsul ar fi trebuit să-i prelungească mult viaţa. Când s-a restructurat ziarul în 1974, am fost şi noi restructuraţi. Tovarăşul Panaitiu m-a primit în biroul său şi mi-a urat succes în noul loc de muncă. I-am spus că sunt puţin bolnav şi el, grijuliu, mi-a recomandat să mă îngrijesc. Dar pe Ion Răcaru, tovarăşul Panaitiu care ţinea efectiv la oamenii din zona lui de activitate, cu toată gura lui mare, nu l-a mai readus la judeţeana de partid. I s-a oferit un post la Comitetul de Cultură, dar el l-a refuzat. Regretatul meu prieten Ion Răcaru şi-a dat doctoratul în filozofie la Iaşi, am fost odată cu el la conducătorul tezei de doctorat, un profesor universitar care locuia în vila (naţionalizată?) a părinţilor omului de cultură clujean Adrian Marino, care a făcut şi puşcărie până în 1964. Un mare enciclopedist român, dispărut în ultimii ani în anonimat. La Iaşi am dat mai multe examene pentru completarea studiilor, începute la Suceava, despre care am scris cu ani în urmă în „Monografia învăţământului superior sucevean“, scrisă de prof. dr. Mihai Iacobescu. La istoria limbii române literare am dat o lucrare scrisă cu prof. Al. Andriescu, cunoscut pentru severitatea sa. Era fratele directoarei bibliotecii din Suceava. Numai că în amfiteatrul în care eram peste 100 de studenţi bătrâni a rămas un asistent. Profesorul s-a retras, fiind ocupat undeva... Toţi colegii mei au scos hârtiuţele şi au început să copie. Eu cum n-am copiat niciodată, am luat în final cea mai mică notă. La alte materii însă, sau la admitere, era o severitate deosebită în anii comunismului. O mică bilă albă...

Moravurile şi năravurile românilor sunt eterne. Le găsim descrise de cronicari, de Dimitrie Cantemir, de Ienăchiţă Văcărescu, de Eminescu şi de Cioran. Mulţi ne fac şi acum tâmpiţi, hoţi, leneşi etc. şi noi nu ne supărăm. Alte popoare se supără foc însă...

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fluxul memoriei (X).

Comentarii