Suceava din perioada comunistă, cu străzile şi obiceiurile ei.

La Fălticeni s-a mai întâmplat un lucru grav prin 1953-1954. Un grup de intelectuali, între care şi scriitorul Vasile Popa, profesor la şcoala pedagogică de atunci, se întâlneau şi criticau cu un curaj deosebit comunismul şi mai ales represiunea brutală practicată de comunişti. Au schiţat chiar şi un „guvern“ anticomunist. Nu după mult timp i-au depistat autorităţile care păzeau cuceririle glorioase ale socialismului şi ce-au păţit numai ei au ştiut. V. I. Popa a făcut puşcărie până în 1964. Dar să nu uit de judeţul Suceava cu capitala la Fălticeni până în 1918. Stalin, marele prieten al popoarelor, cum era prezentat în anii copilăriei mele, a făcut şi el ceva asemănător cu cazul amintit. Se ştie că bolşevicii sovietici nu au recunoscut dreptul Basarabiei de a se uni cu România. Iniţial Lenin a spus că trebuie un referendum, apoi că armata română a ocupat Basarabia. Interesant este că nici SUA nici Japonia nu au recunoscut până astăzi unirea Basarabiei cu România din 1918. Aşa vă place istoria? Ce a întreprins marele Stalin prin 1930-1935? A creat o republică moldovenească pe malul stâng al Nistrului, în care intra şi actuala provincie Transnistria şi alte localităţi din Ucraina, având capitala în orăşelul Lunca. Asta pentru a păstra şi el memoria unui ţinut considerat rusesc şi sovietic.

Revin însă la oamenii pe care i-am cunoscut, între care şi profesorul de la Institutul Grigorescu, Nicolae Adam, pictor şi el, şi soţia lui. A venit în două veri cu studenţii în practică la Suceava, să deseneze. El a realizat multe acuarele pe lunca Sucevei. Am stat ore întregi la braserie discutând şi iar discutând, dar şi gustând vodcă românească.

În Botoşani, între 1959-1964 pe bulevardul Lenin de atunci se vedea casa natală a lui Iorga, părăsită şi degradată. Peste câţiva ani a fost reparată şi transformată în casă memorială. Dar atunci, deşi marele istoric nu era încă reabilitat de comunişti, o stradă pornind de la Liceul „Laurian“ îi purta totuşi numele. Adevărul este că dacă nu era ucis de acel grup de legionari, după 1945 comuniştii l-ar fi băgat fără să ezite în puşcărie. Prin 1950 era interzis chiar să-i pronunţi numele. În Botoşani o stradă purta numele unui politician conservator, Alexandru Lahovary, născut la Craiova. În timpul ministeriatului său s-a modernizat Poşta Română, clădindu-se sedii noi în toate marile oraşe, cum era şi Botoşaniul pe la 1880. Clădirea poştei, un monument arhitectonic, mai este şi astăzi. O stradă din apropiere a purtat numele ministrului până după 1975, când naţionalismul lui Ceauşescu permitea păstrarea numelor vechilor politicieni. Dar a fost schimbat de activiştii de atunci.

Victor Micu a fost un personaj din „Craii de curtea veche“, adică un aristocrat în tot ceea ce făcea la ziarul „Zori noi“ şi în poziţia lui socială în Suceava. Ţinea rubrica „Contrapunct“ unde erau prezentaţi cu stilul lui inimitabil cei care încălcau normele juridice şi morale ale societăţii socialiste. Zilnic era prezent la miliţie după informaţii, adică dimineaţa, căci la serviciu ajungea pe la ora 12, spre nemulţumirea nemărturisită de altfel a şefilor. Fuma numai Kent şi cafeaua îi era servită cu zahăr separat la restaurantele sucevene. Prezenţa lui într-un local, şi împreună am stat de multe ori, trezea animaţia în rândul personalului. Oricare dintre ei putea ajunge în rubrica lui faimoasă. Faţa de masă era schimbată, chelnerii veneau în grabă. Era elegant în ţinută şi comportare. Articolele şi notele le scria în general la birou, luni dimineaţa, înainte de şedinţa de machetă, cum se numea operaţiunea de planificare a materialului pentru ziar pe timp de o săptămână. Venise în Suceava din Bucureşti, fiind de fapt ardelean. Era gazetarul total, scriind la toate rubricile. La început nu era membru de partid, dar se pare că mai târziu a fost făcut, întrucât după 1971 toţi redactorii trebuiau să fie membri de partid. Cel puţin, o spun cu certitudine, nu lua în serios toate balivernele propagandei comuniste. Aerul lui seniorial era mai presus de toate poveştile pe care toţi le scriam în lumina măreţelor idei izvorâte din opera tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Ştefuriuc scria poezii pentru ziar, pagina culturală, ca toţi poeţii suceveni. Îi făceam glumind următoarea prezentare a unei poezii din ziar: „Foaie verde de trifoi/ Tâmplele zvâcnesc în noi/ Preaplinul inimii îl deschid/ Pentru tine, iubit partid! C. Ştefuriuc, 200 lei“. Atât costa o poezie patriotică la ziar. Sigur că era o improvizaţie a mea, dar el râdea cu lacrimi. Nu ştiu dacă a scris multe poezii patriotice sau închinate partidului. Dar se mai putea câştiga un ban în plus. Dar amintind de Ştefuriuc, deschid iarăşi o rană în conştiinţa mea. Cu Victor Micu m-am întâlnit înainte de a ajunge eu la ziar. Eram încă amândoi burlaci şi puţin boemi. Puţin mai în vârstă ca mine, mi-am dat seama când a venit la bibliotecă să împrumute nişte cărţi. Bibliotecara de la secţia de împrumut i-a cerut datele personale pentru a-i fi trecute pe fişă, iar când a ajuns la vârstă, deşi putea trece peste ea, el a rămas puţin descumpănit, s-a gândit şi a spus încet: 46 de ani. Parcă n-ar fi vrut să-şi spună vârsta, fiindcă până la sfârşit a fost tânăr din punct de vedere fizic şi intelectual. Când am ajuns pe hol mi-a spus: „Bătrâne, eu îmbătrânesc, nici nu mai vreau să-mi ştiu vârsta.“ Dar cu ani în urmă, un alt prieten sucevean, Gheorghiţă C., şef de sector la CFR Dorneşti, într-o întâlnire întâmplătoare pe stradă l-am văzut abătut, supărat, derutat: „Părinţele – aşa-mi spunea – am împlinit 40 de ani. Înfiorător, sunt bătrân, tu câţi ai?“. Eu aveam 25 de ani, un sfert de secol. Atunci, de fapt, am simţit că îmbătrânesc. Dar nu mă gândeam la vârsta de 40 de ani, care-mi părea enorm de îndepărtată. Prietenii mei au murit prematur. Unii dintre ei.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fluxul memoriei (IX).

Comentarii