Suceava din perioada comunistă, cu străzile şi obiceiurile ei.

Perioada scursă de la 1990 se apropie de cea interbelică în privinţa numărului de ani. Prezentul pare mai comprimat în memoria şi percepţia noastră senzorială decât trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat. Anul naşterii fiecăruia este un reper pentru evaluarea evenimentelor istorice. Deşi m-am născut în timpul războiului, mă simt contemporan, după primele imagini de copil reţinute de memorie, la vârsta de 3 ani, în evacuarea din 1944, cu mai mult de jumătate din secolul XX. În schimb, pomenita perioadă interbelică mi se pare departe undeva în istorie, la primul război mondial sau în secolul al XIX-lea. Este la mijloc şi un factor psihologic, pe care nu Freud ci doar Dostoievski, părintele tuturor psihiatrilor şi psihanaliştilor, l-ar putea explica. Karl Jung, un alt mare psihanalist, mărturisea direct că singurul de la care a învăţat psihiatria a fost Dostoievski. El a fost totuşi un elev şi un discipol al lui Freud, dar l-a părăsit, aşa precum fac toţi discipolii din lume. Şi eu am învăţat multe de la Dostoievski, dar regret că l-am citit în adolescenţă şi asta pentru că mi-a marcat vizibil tinereţea. Să revin însă la oamenii, prietenii, cunoscuţii din multele decenii de comunism. După cum am mai amintit anterior, între 1965 şi 1990 am cunoscut mulţi intelectuali bucovineni, ce nu au avut soarta lui Traian Chelariu, care, deşi nu a făcut puşcărie, a lucrat ca hingher în Bucureşti, intelectuali care şi-au continuat în mod miraculos cariera didactică în capitala ţării sau în Cluj, Timişoara, Iaşi. Toţi au stat cu frica în sân până în 1965 să spunem, sau 1967 când li s-au recunoscut doctoratele la Viena, Paris, Berlin etc. Toţi erau tineri elevi sau studenţi la Cernăuţi între 1930-1940 când a venit primul refugiu în urma ultimatumului sovietic. În multe ziare şi reviste din Cernăuţi unii au scris articole naţionaliste sau împotriva bolşevismului sovietic. Mulţi i-au fost studenţi profesorului Traian Brăileanu, cunoscut fruntaş legionar, sau au fost apropiaţi de gruparea din jurul revistei „Iconar“, considerată a fi de extrema dreaptă. Pericolul cel mare pentru ei a fost între 1945-1960. În orice zi sau noapte puteau fi anchetaţi. Au avut noroc fiindcă nu au fost demascaţi în „Scânteia“ de ziariştii ultrabolşevici dar şi datorită solidarităţii între ei. Pe unii i-a ajutat bolşevicul dezertor şi spion sovietic Emil Bodnaraş. Este o realitate. Apoi unii dintre ei, precum Titus Cristureanu sau chiar acad. Vladimir Trebici au avut relaţii bune cu regimul, ajutându-i pe alţii. Dar a contat şi norocul unora, datorat unor şefi de cadre care ori nu au fost atenţi, ori au închis ochii. Şefii de cadre între 1950-1965, chiar mai târziu, erau de regulă secretari de partid şi cu o putere de decizie mai mare decât directorii de unităţi. Am cunoscut concret, în tinereţe, asemenea situaţie, am făcut această remarcă chiar de atunci. Dar până prin 1960 chiar, şefii de cadre de la comitetele regionale sau raionale de partid aveau puteri extraordinare. Ei cercetau trecutul tuturor activiştilor, inclusiv cel al primilor secretari şi raportul lor era decisiv în numirea sau schimbarea acestora. Erau efectiv temuţi de toţi salariaţii unei întreprinderi sau instituţii. Majoritatea proveneau din rândul muncitorilor, şcoliţi câteva luni pe la aşa-zisele şcoli de partid şi, evident, erau inculţi, răzbunători, ultradogmatici. Epurările din fostul PRM dintre 1948-1950 s-au făcut pe baza dosarelor pregătite de ei. Vestitele dosare de cadre. Ei au inventat expresia „origine socială sănătoasă sau nesănătoasă“. Eu am avut conflicte cu o şefă de cadre rămasă de prin 1950 în anul 1967. Lumea a cam uitat de activitatea nefastă a şefilor de cadre din comunism.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fluxul memoriei (VI).

Comentarii