O încărcătură conotativă postmodernă văzută în plan politic poate fi astăzi o veritabilă armă de distrugere în masă. Ca şi o strategie de manipulare în scopul instituirii unei noi forme de sclavagism, botezat, psihologizând, dependenţă. Dar şi o recluziune în spaţiul amoral al psihopatiei sociale vera.

Trăim într-o lume în care mania disjuncţiilor, pasiunea pentru „isme”,„neo”, „post” şi „pseudo” construiesc o veritabilă lume vagă, un teritoriu globalizat după legi necunoscute, o ţară a impreciziilor, a aproximărilor, a încremenirii în proiect, a neasumării, a neimplicării, a logicii vagului, a acţiunii simultane a logicilor diametral opuse. Situaţia care aparţine la modul cel mai înalt logicii şi conotaţiei postmoderne în ţările foste sovietice, este atitudinea elitelor lumii faţă de recentul regim totalitar din Estul Europei.

Pe de o parte, marile puteri mondiale au refuzat, la Bruxelles, să condamne excesele sovietice bolşevice şi caracterul criminal al regimului totalitar de extrema stângă cu care URSS a subjugat şi decimat elitele Estului Europei în perioada războiului rece. Această atitudine  nu ar fi reprezentat decât, în mod absolut firesc, poziţia simetrică faţă de genocidul nazist sau cel armenesc, atitudine demnă să figureze pe harta normalităţii mentale a umanităţii. Însă, din dorinţa de a nu-şi periclita situaţia propriilor partide comuniste din ţările europene libere (care, oricum, reprezintă un comunism total diferit de bolşevismul sovietic sub a cărui tiranie am trăit noi în Est, inclusiv în România), cât şi din dorinţa de a nu deranja actuala Rusie încă bolşevizată  şi participantă activă, azi, la procesul de reîmpărţire a lumii, Uniunea Europeană a refuzat să voteze anul trecut o rezoluţie care nouă, milioanelor de cetăţeni nevinovaţi (sacrificaţi în 1945 tot de puterile mondiale  şi oferiţi URSS-ului), ne-ar fi redat onoarea şi demnitatea, prin recunoaşterea publică a crimelor săvârşite faţă de noi.

Cu toate că s-a refuzat, de către UE, acuzarea publică şi interzicerea partidelor comuniste şi a totalitarismului de stânga, s-au făcut totuşi, culmea!, presiuni imense asupra ţărilor foste satelite ale URSS, ţări care iniţial nu fuseseră bolşevice, dar cărora li se impusese prin forţa armatelor sovietice de ocupaţie comunismul bolşevic de către URSS, în 1945. Aceste ţări au fost, aşadar, obligate să-şi condamne – de parcă ele le-ar fi inventat - regimurile de „import” (totalitare est-europene) şi partidele de import instalate nelegitim la ele acasă (partide comuniste est europene). Chestia asta nu ar fi stricat deloc, dar cu condiţia de a fi fost sincronizată şi cu gestul adevăraţilor vinovaţi de instalarea regimului bolşevic din Estul Europei (adică actuala Rusie şi unii complici din UE şi Statele Unite) de a-şi fi condamnat, la rândul lor, ca pe veritabilul cap al răutăţilor, regimul comunist bolşevic, prin care au dominat o parte a lumii, până nu demult, cât şi solidaritatea implicită a partidelor comuniste occidentale. Ceea ce pentru ei este o bagatelă,  o prostioară utopică ce a durat, acolo, vreo cincizeci de ani, pentru noi a fost un jug şi o mutilare istorică. E greu să simţi pe pielea ta cum Europa visată sau America visată sunt şi lumea în care totalitarismul este în acelaşi timp ba rău, ba bun, după cum bate vântul…în timp ce Moscova nu este pusă de nimeni cu botul pe labe, iar acasă, în ţară, cei mai buni capitalişti sunt foştii nomenklaturişti comunişti.

Această justiţie socială cu două viteze stă la baza patologiei politice macabre ce guvernează fostul lagăr socialist supus recent genocidului.

Găsesc situaţia ca fiind una dintre cele mai absurde din istoria lumii, un veritabil capitol ubuesc, un veritabil exemplu de logică orweliană, tipic postmodernă, şi care exercită o presiune nefastă asupra sutelor de milioane de locuitori ai ţărilor foste sovietizate. Tragediei morale a acestor popoare şi a acestor indivizi i s-a suprapus neaplicarea la timp a lustraţiei, adică  neaplicarea – de exemplu în România – a Punctului 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, aşa încât şi la ora actuală cetăţenii sunt obligaţi să trăiască mai departe în promiscuitate morală iremediabilă, lipsiţi de atmosfera sterilizatoare ce ar fi putut vindeca răni sufleteşti individuale şi traume colective imense, ce ar fi generat cu blândeţe pace socială, ce ar fi adus echilibru, iertare, seriozitate, speranţă şi optimism. Căci, în fond, românii nu trebuie să se hărţuiască la nesfârşit consumându-şi energia în mod inutil, ci să se împace onorabil cu trecutul şi să-şi refacă ţara distrusă de politicile militare criminale. Numai că tare mi-e teamă că nu sunt lăsaţi!

Poate că acesta este motivul pentru care, în mod oarecum forţat, postmodernismul românesc este într-o măsură decisivă identificat cu generaţia ‘80", ante-revoluţionară în fond, şi cu protestul politic anticomunist ante-revoluţionar. Ceea ce a urmat în România după 1989, în opinia mea, se defineşte prin anarhie, destructurare, fraudă şi haos, adică într-un cuvânt o eră a demenţei.

Culmea este că, la ora actuală, în Europa, dacă cineva „nesăbuit” vorbeşte la modul critic despre laşităţile de azi ale europenilor, ruşilor sau americanilor faţă de popoarele estice cărora nu li s-a dat nici o satisfacţie morală prin căderea Zidului Berlinului decât aceea de a deveni foarte repede noi colonii, este taxat drept extremist şi pus la index.

Angela  FURTUNĂ
angelafurtuna@yahoo.com
http://laurencejth.over-blog.net/

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului De ce trebuie să nu fim iar tâmpiţi (I).

Comentarii