Printează articolul
Trimite e-mail
ø fişiere video
Suceava din perioada comunistă, cu străzile şi obiceiurile ei.
Când venea la vânătoare în judeţul nostru, Ceauşescu mergea simplu, fără lume pe marginea drumului şi fără urale. Cui i-o fi venit în cap să adune toată lumea muncitoare şi din şcoli când apărea la aşa-zisele vizite de lucru? Putea veni simplu ca la vânătoare. Se închideau până şi fabricile care puteau fi închise. Oare de ce nu i-a trecut prin cap secretarului general să spună: „Măi, tâmpiţilor, dar lumea nu lucrează la ora asta, copiii nu sunt la şcoală?“ Dacă ar fi spus-o la Suceava, cred că tovarăşul secretar Panaitiu ar fi convocat o şedinţă lărgită cu activul de partid şi de stat, unde puteam intra şi eu, şi ar fi rostit: „Uite că a venit bietul secretar general să ne spună că suntem nişte tâmpiţi. Halal de noi, cine naiba a inventat asta, să închizi fabricile şi şcolile? E o palmă usturătoare pe obrazul nostru, tovarăşi!“ Răposatul secretar ştia însă că cel care inventase această formă de dragoste faţă de partid şi secretarul său general era Dumitru Popescu-Dumnezeu, care a scris romanul „Pumnul şi palma“, în timp ce conducea academia de partid. Acum scrie iarăşi cărţi – vorba lui Dinu Săraru sau Fănuş Neagu, cărţile sunt cărţi şi volumele volume. Pe Fănuş Neagu l-am citit în tinereţe, totuşi... Vânătoarea lui Ceauşescu era precum societatea socialistă multilateral dezvoltată, mai bine zis ca în adevăratul comunism. În pădurea de la Pătrăuţi erau crescuţi şi păziţi bieţii porci mistreţi sau căpriori care treceau hipnotizaţi prin faţa celui mai iubit vânător şi care în general îi împuşca. În jur nimeni nu avea armă în mână. Dacă Manea Mănescu, Verdeţ sau chiar, doamne fereşte, Emil Bobu, fiind cu armele în mână greşeau ţinta sau aveau halucinaţii, trăgând spre iubitul secretar general? Până prin 1971 vânau totuşi împreună. Dintre toate celebrele romane sud-americane despre dictatori, precum „Recursul la metodă“ de Alejo Carpentier sau „Eu Supremul“ de Augusto Roa Bastos, cel mai apropiat de dictatorul tiran gen Ceauşescu este „Toamna patriarhului“ de Gabriel Garcia Marquez. Eu chiar mă mir acum, cum oare s-au publicat acele romane? Vigilenţa activiştilor de partid era puţin roasă. „Se poate aşa ceva – ar fi remarcat tovarăşul Panaitiu –, să publicăm cărţi care nu răspund comandamentelor partidului, ce naiba fac tovarăşii de la sectorul presă şi tipărituri?“ Dar poate că poporul trebuie să ştie despre tiranii din ţările burgheze latino-americane, chiar dacă suntem toţi în curs de dezvoltare şi chiar prieteni. Secretarul Panaitiu ar fi spus el mai multe, dar fără să-l audă subalternii. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a fost prieten la cataramă cu câţiva dintre cei mai cruzi tirani ai Africii: Idi Amin din Uganda, Mobutu din Zair (Congo) şi împăratul Bocasa din Africa Centrală, acuzat chiar de canibalism dar ulterior achitat. A fost prieten şi cu generalul Peron, cu simpatii fasciste între 1940-1945, apoi, în a doua etapă de preşedinţie a Argentinei, prieten cu ţările lagărului socialist. Sindicatele peroniste erau de stânga. În fond, mărirea preşedintelui Ceauşescu a durat 25 de ani, iar decăderea doar o săptămână (16-22 decembrie 1989), dată fatidică înscrisă în destinul lui. Dar se pare că Ceauşescu şi activiştii lui mai mari sau mai mici n-au înţeles nimic în afara modelului sovietic, impus după 1945. Nici un fost activist de partid, mai ales din cei mari de la CC nu explică de ce a acceptat funcţii înalte. Este evident că toţi credeau în marxism-leninism şi mai ales în aberaţiile lui Nicolae Ceauşescu. Interesantă din punct de vedere psihologic este tăcerea unor foşti deţinuţi politici. Cei din Suceava sunt mai discreţi decât aşa-zişii revoluţionari de la 22 decembrie 1989. E ridicol să cauţi revoluţionari la Suceava. Singurul pe care l-am văzut eu în fruntea unui grup de tineri furioşi era fiul unui medic. Dar voi scrie în viitor şi despre Suceava din decembrie 1989.
