Comuniştii aveau un principiu: dădeau numele străzilor numai cele ale unor persoane dispărute din această lume. Evident, au fost şterse toate numele regilor, politicienilor sau intelectualilor care au servit burghezia. Am mai spus că în anii 1950 actuala stradă Ştefan cel Mare se numea Centrală şi mai erau străzi numite Karl Marx, Lenin, Stalin, dar şi I. C. Frimu, militant socialist şi sindical, Donca Sima, Olga Bancic, Bernath Andrei, toţi utecişti din ilegalitate, Vasile Roaită, celebru până prin 1970, când a dispărut definitiv din toponimia oraşelor. Mai erau şi multe alte nume de vechi bolşevici sovietici, precum Jdanov, dar şi mareşalul sovietic Malinovski sau un fost comunist grec, Nikos Beloianis. Unele străzi purtau numele scriitorilor clasici, Eminescu, Creangă, Caragiale, dar şi Al. Sahia sau Teodor Niculuţă, un fel de scriitori proletari. Cum am lucrat mulţi ani într-o instituţie publică plină de cărţi, mi-amintesc de dilema unor intelectuali care posedau cărţi vechi în care apăreau portretele regilor în general. Regretatul publicist sucevean Nicolai Moscaliuc a pierdut prin 1960 toată biblioteca părinţilor săi. Pur şi simplu i-a fost confiscată de reprezentanţi ai organelor de stat, fără nici o hârtie sau explicaţie. A fost atunci bucuros ca nu l-au „confiscat“ şi pe el. Am văzut de-a lungul anilor multe cărţi cu paginile de gardă sau de titlu rupte, dar şi unele din interior, întrucât pe ele apăreau nume de scriitori interzişi sau portrete ale regilor. Şi scrisorile cu timbre burgheze erau ascunse, multe din ele având şterse cu creion chimic chipurile unor regi sau ale altor personalităţi interbelice. În prima fază a comunismului păstrarea unor cărţi din perioada aşa-zisului regim burghezo-moşieresc te putea duce la puşcărie foarte repede. Comuniştii primitivi din acea perioadă a copilăriei mele au distrus multe conace boiereşti, inclusiv bibliotecile, mobilierul, tablouri de mare valoare. De prin vechile instituţii au fost scoase fotolii, scaune sculptate, mobilier de mare valoare şi înlocuite cu cele comuniste: scaune simple de lemn, birouri din rame placate, fişete metalice sau dulapuri din lemn. Totul trebuia să arate simplu, muncitoreşte, revoluţionar. Au apărut apoi scaunele curbate şi noi modele de mobilier pentru oamenii muncii, totul pe bază de panel şi placaj. Cei mai înstăriţi şi şefii îşi comandau la ateliere de tâmplărie mobilă furniruită cu nuc şi lustruită cu o substanţă adusă din India, dizolvată în spirt tehnic. În acei ani cravatele şi pălăriile erau burgheze. Totuşi marii activişti de partid purtau cravată, dar nu şi pălărie, ci şapcă. Şapca era însemnul proletar – şi eu am purtat câţiva ani şapcă, apoi celebra bască de 13 lei sau cea dublă, de 45 lei, pentru iarnă. Tovarăşul Ene Ţurcanu purta şapcă, secretarii comitetului judeţean la fel. Activiştii de rând erau încălţaţi iarna cu cizme, uneori şi vara, precum militarii, şi purtau haine lungi de piele. Cămăşile însă aveau manşeta dublă pentru butoni şi un guler rezervă. Totul era din bumbac, iar costumele din lână mai fină sau mai groasă. Materialele sintetice vor sosi mai târziu şi vor face o adevărată revoluţie în îmbrăcăminte. Celebrul tergal a înlocuit aproape totul ţesătura de lână. Hainele de tergal se curăţau cu neofalină, iar cămăşile cu apă rece. Am mai vorbit de frenezia ce i-a cuprins pe tineri la apariţia „baloanelor fâş-fâş“, balonzaide din material plastic. Era anul 1966, când Anglia cucerea campionatul mondial la fotbal, după ce în sferturile de finală un arbitru german a eliminat fără motiv doi jucători argentinieni, între care şi căpitanul echipei, Rattin. De altfel şi golul victorios al lui Hurst din ultimele minute sau prelungiri este şi acum dubios. Germania a mai câştigat însă noi titluri mondiale în anii următori, la fel ca şi Argentina, Brazilia, Italia şi Franţa.

Dar să revin la Suceava noastră din anii de dinaintea epocii de aur. Până în 1960 se spunea simplu: construirea socialismului, apoi partidul muncitoresc român a trecut la faza desăvârşirii construcţiei socialismului, pe care a moştenit-o Ceauşescu, care a rebotezat PMR în PCR, după 1965. Au mai trecut câţiva ani şi a început o nouă construcţie epopeică, aceea a societăţii socialiste multilateral dezvoltate şi apropierea de visul de aur al omenirii: comunismul. Totul se spunea şi se scria cu o sacralitate deplină. Comunismul era practic raiul biblic în concepţia ateilor activişti de partid, în frunte cu cel mai iubit fiu al poporului român din întreaga lui istorie de la Burebista şi până în 1975 d. Hr., adică Nicolae Ceauşescu, care era şi un mare vânător, precum toţi regii şi împăraţii lumii. Vânători mai mici erau şi cei mai mici în funcţii de partid şi de stat, inclusiv Chivu Stoica, care s-a sinucis cu arma de vânătoare din motive personale. În fond, la moartea lui Gheorghiu-Dej şi Chivu Stoica era un bun candidat pentru şefia partidului. Ne scăpa de Ceauşescu şi apoi se împuşca. Ajung iarăşi la vechea rubrică din Magazinul Istoric: „Aşa vă place istoria? “ La Suceava nu s-a sinucis nici un activist, cu excepţia amintită anterior, şi nici nu a fost împuşcat din greşeală la vânătoare.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Fluxul memoriei (I). Suceava din perioada comunistă, cu străzile şi obiceiurile ei..

Comentarii