Doru POPOVICI

În episodul trecut, v-am relatat lanţul de nebunii prin care trebuie sa treci până când reuşeşti să obţii un nenorocit de cartonaş pe care scrie „Permis de pescuit”. Conform legii, deţinătorul minunii are dreptul să pescuiască în toate apele publice de pe teritoriul României... Dar care sunt acestea? Pentru că apele de munte aparţin Ministerului Silviculturii, cele de la şes sunt împărţite între diverse asociaţii private, Dunărea (aţi aflat în episodul precedent) este concesionată unor şmecheri penali de tipul Robert Răduţă, iar peste toate tronează moştenirea comunistă numită AJVPS, care la rândul ei revendică dreptul de proprietate asupra apelor publice. Ce face pescarul în acest hăţiş? Păi, ca mine, plăteşte permisul mai întâi la AJVPS, vreo 900.000 de lei vechi, apoi la ANPA alţi 300.000 de lei vechi, mai plăteşte şi PG-ul (permisul de graniţă), la Rezervaţia Biosferei alţi 300.000 de lei vechi, iar în cele din urmă află că PG-ul l-a plătit degeaba întrucât taxa se anulase între timp, dar şi cu el şi fără el, nu poate pescui la Periprava întrucât frontiera ţării şi a Uniunii Europene aparţine de fapt concesionarului Robert Răduţă, care îţi pretinde şi el 300.000 de lei vechi (dar pe zi, nu pe an!, că doar n-o fi mai prost decât statul, din moment ce a reuşit să-l deposedeze de ape).
Mai mult, şi dacă ai fi dispus să dai ca prostul aceşti bani, afli, ca mine, la Tulcea, că doi dintre membrii echipajului care nu aveau PG-ul achitat, nici nu aveau cui să-l plătească, pentru că luni, 17 august, Poliţia de Frontieră era în grevă! Inutile rugăminţi, inutile explicaţii (că pierzi vaporul până termină ei protestul, că următorul e abia peste două zile, că ai venit tocmai de la mama dracului – adică de la Suceava – pentru a-ţi regăsi liniştea şi odihna în concediu), Poliţia e în grevă şi în general hai sictir, băi turiştilor. Nu vă mai spun că şi ipotetica deplasare spre Periprava era periclitată încă din alte motive: vaporul „normal”, care circula din totdeauna a fost înlocuit cu un catamaran rapid, pe care regulile sunt altele, adică bagajul este limitat la 30 de kilograme, diferenţa plătindu-se ca la avion, preţul biletului în sine fiind cam acelaşi ca la Tarom, nu ai voie cu câine, de parcă în Deltă nu ar veni şi vânători care sunt nedespărţiţi de câinii lor. Cu pile, însă, şi desigur şpăgile adiacente, obţinuserăm dreptul de urca pe vaporul naibii şi cu bagaje şi cu câine. Inutil totul însă, întrucât toţi banii de concediu nu ne-ar fi ajuns pentru a-i plăti lui Răduţă taxa de pescuit pe frontiera Uniunii Europene, pardon, a lui Răduţă, a mamei lui Răduţă şi a tot neamului lor de şmecheri de partid din ţara lui Răduţă Vodă.