Cristian GHINEA

Curtea Constituţională a luat recent o decizie privitoare la adopţii, decizie care ridică o dilemă morală interesantă. Curtea a fost sesizată de cetăţeanul T.L.B, cum că legea românească este neconstituţională. Domnul B. are un copil care a fost dat spre adopţie. În momentul în care a început procedura de adopţie, domnul B. se afla în proces pentru recunoaşterea paternităţii copilului. Cum încă nu era recunoscut ca părinte, nu a putut să-şi dea consimţământul. Între timp, ambele procese au mers mai departe. Astfel, domnul B. a fost recunoscut ca părinte, dar asta nu îl mai ajuta cu nimic, pentru că nu mai avea posibilitatea să se opună adopţiei. Legea românească prevede că părinţii naturali se pot pronunţa doar la începerea procedurii de adopţie. În disperare de cauză, domnul B. a atacat legea la Curtea Constituţională. Şi a avut câştig de cauză. Astfel, autoritatea pentru adopţii trebuie să modifice legea. Autoritatea spune că nu este de acord cu schimbarea (deşi este obligată să o facă) şi că implicarea părinţilor naturali pe parcursul procesului poate duce la şantaje asupra celor care vor să adopte copilul. Între timp, un grup de părinţi adoptivi protestează şi au creat o organizaţie pentru a se opune schimbării legislative.

Cum spuneam, situaţia ridică dileme morale serioase şi dureroase. Domnul B., dacă a făcut atâta tevatură şi a ajuns până la Curtea Constituţională, pare a fi un părinte realmente interesat de soarta copilului său. Pe ce motiv atunci să i se interzică orice implicare în soarta copilului? Pe de altă parte, legea românească este menită să protejeze copilul. Părinţii naturali îşi pot exprima consimţământul doar la începutul procedurii. Astfel, este tăiată orice legătură între părinţii naturali şi cei adoptivi. Practic, primii îşi exprimă consimţământul asupra adopţiei în sine, nu asupra adopţiei de către o anumită familie. De ce a adoptat statul român o asemenea lege? Pare a fi o măsură de protecţie suplimentară adaptată la situaţia reală: cei mai mulţi copii aflaţi în această situaţie au fost abandonaţi de către familia lor. O asemenea familie poate renunţa uşor la drepturile părinteşti dacă nu ştie cine adoptă copilul. Însă, dacă va vedea că o altă familie (de obicei, mai înstărită) este interesată de copil, atunci se poate opune în etapa procesului doar pentru a primi nişte bani. Avem motive să credem că aceasta ar putea fi o situaţie răspândită? Din păcate, da. Situaţia contrară ar fi aceea în care o familie abandonează copilul, apoi este cuprinsă de remuşcări sincere şi doreşte cu disperare să împiedice adopţia. Dar câte asemenea cazuri există în realitate? Şi, mai ales, ce drept ai, odată ce ai renunţat la copil, să te răzgândeşti? După opinia mea, legea românească este bună în forma actuală. Pe de altă parte, ce facem cu domnul B.? Şi el pare a avea dreptate.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului O telenovelă reală cu sfârşit trist (I).

Comentarii