Alex Leo SERBAN

Mai există o problemă: publicul autohton nu este interesat de film. Succesul lui Mungiu intră într-o paradigmă a “succesului pur şi simplu”, în care este secundar, dacă nu irelevant, faptul că el se întâmplă în cinema sau în fotbal sau modă. Bucuria miilor, poate milioanelor, de români că un “român de-al nostru” a reuşit acolo unde reuşita are într-adevăr valoare se traduce mai mult prin dărâmarea – ipso facto – a unor clişee identitare: impresia că “noi nu contăm”, că “jocurile se fac fără noi” şi că “ai nevoie de pile ca să reuşeşti”. (Nu-i vorbă, unele dintre aceste clişee au funcţionat imperturbabil şi după Palme d’Or-ul lui Mungiu: au existat români care au considerat că, odată cu intrarea în UE, am intrat în cărţi, că avem pile (la festivalurile internaţionale, de ce nu?) şi că, “de fapt”, totul se datorează nu meritului personal, ci unui concurs de împrejurări şi/sau unor calcule “geo-strategice”...) Paradoxal, supermediatizarea evenimentului a scos la lumină un soi de provincialism al presei de la noi, unde valoarea nu este dată de ceea ce considerăm noi, aici, că este bun, ci de ceea ce decretează străinii, acolo, că este aşa. Oricum, o privire aruncată pe forumurile de discuţii ale ziarelor – chiar şi în “cazul Mungiu” - este edificatoare pentru a înţelege, o dată pentru totdeauna, că românul e greu de mulţumit: el s-a născut supărat, trăieşte cârcotind şi nu moare până nu-i indispune şi pe alţii...

Revenind; ce se întâmplă, totuşi, atât de exaltant în cinematograful românesc? Este vorba numai de o (nouă) generaţie, sătulă până-n gât de clişee, care are în comun nu o platformă teoretică (precum Noul Val francez), ci o sete de adevăr? Este, oare, doar o revoltă? Şi, mai important poate: este această revoltă singulară, o “mămăligă care explodează” numai pe ecran, sau este ea împărtăşită de tineri creatori din arte diferite, cinematograful fiind doar partea ei cea mai vizibilă? Asistăm oare la un asalt/desant concertat, cu filmul “vârf de lance”?

Adevărul e că există un oarecare radicalism în toate artele – mai puţin, poate, în arta componistică, unde lucrurile sunt mai aşezate, mai “nişate” şi mai specializate: în fond, nu poţi revoluţiona portativul! Dar în literatură, în teatru, în artele vizuale şi în dans, emergenţa tinerilor a coincis cu o repunere în discuţie, nu atât a celor care practicau artele respective, cât a tipului de artă pe care-l practicau. Lucrul este mai vizibil în film pentru că, până la urmă, filmul este (totuşi!) arta cea mai populară. Dacă privim această emergenţă doar ca o fatalitate “generaţională” (tinerii care se revoltă, întotdeauna, împotriva părinţilor – biologici sau simbolici) este just, dar insuficient. De fapt, tinerii se revoltă împotriva minciunii în care s-au complăcut generaţiile anterioare! Această minciună a fost conjugată pe toate modurile, pătrunzând profund în ţesutul social - şi, prin extensie, artistic. În România, dacă vroiai să “te exprimi” în cinema (artă cu „largă deschidere” spre mase), trebuia să accepţi anumite concesii. Ecranizările (o soluţie de ieşire din impas!) erau “evazioniste”, dar – până la urmă – (tot) ideologice; filmele istorice erau ideologice; până şi comediile erau ideologice...! Comunismul a însemnat nu doar frig şi frică, ci şi o secetă prelungită de poveşti adevărate: adevărul era picurat homeopatic înăuntrul unor şabloane şi trebuia extras cu penseta, ca nişte bule de esenţă tare în flacoane moi. Au existat, fireşte, şi excepţii – Reconstituirea lui Pintilie este un exemplu eclatant. Au mai fost şi altele (Proba de microfon al lui Daneliuc, Faleze de nisip al lui Piţa...) dar, pe ansamblu, filmele erau privite ştiind că nu tot ce vedeai era adevărat: doar ceea ce “plesnea” pe la colţuri, la încheieturi...

În aceste condiţii, tinerii cineaşti au simţit nevoia să se întoarcă la prima din cele zece “porunci” ale Cinematografului: filmul este Adevăr 24 fotograme/secundă. Nu „mizerabilism” (acuza cea mai vehiculată, în legătură cu aceste filme; dar ce este „mizerabilismul” altceva decât a vedea pe ecran ceea ce vezi şi în viaţă, în jurul tău?!), ci mimetism până la firul ierbii. Cu riscul de a arunca în aer şabloanele „genurilor” ( = simple convenţii, în plus contaminate de ideologie) sau a le injecta/pompa (după puteri) sânge nou.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului 1 an (2, 3…) cu filmul românesc (II).

Comentarii