Alex Leo SERBAN

Adevărul e că nu l-am văzut venind, acest aşa-zis “nou val”... (Eu nu-i spun aşa, ci “neorealism”, dar astea sunt chichiţe de critic.) Or vedea criticii mai clar, dar nici ei nu sunt clarvăzători. S-a întâmplat relativ repede: în 2005, Cristi Puiu câştiga Premiul secţiunii “Un certain regard”, la Cannes, cu Moartea domnului Lăzărescu; anul următor, tot acolo, Corneliu Porumboiu primea Camera d’Or (cea mai importantă distincţie pentru debut) pentru A fost sau n-a fost?; anul acesta – cum se ştie - a fost “marele şlem”: regretatul Cristian Nemescu, recompensat – post mortem – cu acelaşi premiu “Un certain regard” pentru California Dreamin’ (endless) şi alt Cristian, Mungiu, cu Palme d’Or pentru 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile (4,3,2, pe scurt - şi pentru cunoscători). Sintetizând: Puiu a pus sămânţa, Porumboiu a udat locul, iar Mungiu culege roadele.

Palme d’Or este, fără nici un dubiu, cel mai important premiu la care poate aspira un regizor. Mai important decât Oscarul, pentru că este acordat de un juriu, în timp ce la Oscaruri votează toată Academia (în artă e invers decât în democraţie: cu cât votează mai mulţi, cu atât valoarea absolută a unui premiu scade). Mai mult: Oscarul este un premiu naţional, cu zeci de secţiuni “In USA We Trust” şi cu una singură alocată cinema-ului internaţional, în timp ce Palme d’Or-ul este rezultatul unei competiţii, internaţionale din start, în care se premiază cele mai bune filme dintre cele mai bune – din toată lumea. Normal că, pentru un regizor, a lua “Palma” este infinit mai măgulitor decât a lua Oscarul: Palme d’Or este pentru artist, Oscarul – mai curând pentru ţara din care provine...

Dacă e să ne uităm mai departe în timp pentru a vedea, totuşi, de unde vine acest “nou val” (“neorealism” etc.), îl vom întâlni pe acelaşi Cristi Puiu, la Cannes, în 2001, cu filmul său de debut Marfa şi banii. Nu a luat premii răsunătoare, dar a fost foarte bine primit – ca-ntotdeauna, afară mai mult decât în ţară. În ţară, dimpotrivă, Marfa şi banii a avut parte numai de şicane şi piedici (şi trebuie spus că, fără ajutorul casei de producţie a lui Lucian Pintilie, filmul acesta nu ar fi putut fi terminat): la 12 ani după Revoluţie, Puiu încerca (şi reuşea) o “revoluţie” în filmul autohton, căreia mulţi nu i-au văzut rostul. Felia de viaţă decupată de Puiu (împreună cu co-scenaristul său, Răzvan Rădulescu) a iritat pe mulţi din establishment-ul cenecist – CNC-ul & acoliţii -, deşi, la drept vorbind, filmul acesta nu era în mod manifest politic, ci “doar” un manifest estetic... Acum 6 ani, deci, jaloanele “minimalismului” cinematografic românesc erau deja trasate: buget mic, filmări “din mână”, sunet în priză directă - şi o poveste simplă, puternică şi adevărată, care făcea inutile artificiile cinema-ului “tradiţional”. În anul următor, Cristi Mungiu participa şi el, în aceeaşi secţiune a Cannes-ului, cu debutul său în lungmetraj, Occident; numai că între Marfa şi banii şi Moartea domnului Lăzărescu există o continuitate stilistică, în timp ce între Occident şi 4,3,2 se cască o prăpastie (tot stilistică, la o adică) surprinzătoare. Mai mult: mizerabil distribuit, Marfa... a fost o cădere în termeni de încasări, în timp ce Occident s-a descurcat bine la box-office, devenind unul din filmele de succes ale acelui an.

Acest parcurs diferit al celor mai “înalt-profilaţi” cineaşti români din clipa de faţă, aproape congeneri (Puiu are 40 de ani, Mungiu 39), spune destul de multe despre cum este văzut cinema-ul la noi în ţară şi-n afară. El nu este (încă) o afacere decât cu condiţia ca filmul (“marfa”, adică) să-şi scoată investiţia ( = “banii”) din vânzările internaţionale; este ceea ce s-a întâmplat, cu siguranţă, în cazul lui 4,3,2 şi în cel al lui A fost sau n-a fost?, probabil că şi în cel al Morţii domnului Lăzărescu. Filmul lui Porumboiu, mai ales – 100% independent, adică produs cu banii regizorului -, este exemplul cel mai spectaculos de film (cu buget minuscul, cum altfel?) care-şi scoate banii din distribuţia în afară. Exemplu, dar în nici un caz un model: dacă este măgulitor, pentru un regizor/producător, să o “plesnească” internaţional cu un film făcut cu banii de sub saltea, este jenant pentru “organismul îndrituit” să acorde acei bani (recte CNC-ul) să se laude cu o performanţă ce nu-i aparţine.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului 1 an (2, 3…) cu filmul românesc.

Comentarii