Ioan Costea sau vindecarea lumii prin artă şi credinţă (II)

O vigoare romantică ce vine cu prospeţime, deşi din alt secol

Câtă vreme putem admira astăzi mari şi oarecum supra-fantastici sonetişti ce urcă în oglinda actuală a realului cu re-licitarea speciilor poetice de acum un secol, precum un Adrian Munteanu, iată că şi Ioan Costea ne livrează prima sa carte tot ca pe un elixir al memoriei (în fond, nu există noutate absolută în artă, ci numai curente de repoziţionare a noastră faţă de  ea): această carte se vrea şi un omagiu pentru ceea ce trebuie să fie acel „Trecut al uitării (Ed. Junimea, Iaşi, 2008), dar şi un discurs înzestrat cu logică autoreferenţială severă, poleită cu o fină nostalgie după anii foarte tineri şi lipsiţi de griji metafizice, când nimic nu era mai de preţ decât speranţa că se poate trăi în serenitate şi pace socială, sub un „cer fără nori” (Eu sunt, p.5). „Unde sunt florile de gheaţă/ Din geamul casei părinteşti/ Troienele ca din poveşti/ În fiecare dimineaţă?” (Iarnă, p.65).  Întreaga sa poezie de debut poartă, de altfel, amprenta fascinaţiei pentru poezia cu mesaj social, moral şi de inserţie socio-umană realistă, dovedind că deformaţia profesională a medicului-poet poate fi ochiul de diagnostician care apreciază şi scanează de la prima vedere mai multe planuri: gravitatea afectării normalităţii unui organ sau a unui suflet rănit, a unei societăţi, a unei ţări sau a unei civilizaţii; adâncimea unei dureri ce sfâşie programul de supravieţuire al omului; profunzimea unei emoţii estetice atunci când aceasta înalţă sensibilitatea de artist dincolo de realul imediat, propulsând-o în eterul metaforei: „Seară de seară privesc către cer/ Mă rog în tăcere, mă rog şi mai sper/ Să caut în stele, să caut mereu/ În calea lactee şi-n sufletul meu” (Calea Lactee, p.68) .

Alteori, notaţia e în cheia ironiei bon-viveurului ce tânjeşte după înseninare, transformându-l pe autor într-un soi de mim baladesc ce îşi face numărul, ca un soi de haiduc colindător, în faţa copiilor foarte trişti din piaţa publică („Taci, române, taci şi-ndură/ Şi priveşte cum te fură/ Nici ruşine, nici măsură/ Ia-i de piept şi dă cu ură” p.54), dar discursul lui Ioan Costea revine cu obstinaţie la o mânie a verbului potenţată de decepţia personală care se alimentează din nefericirea din jur şi din conştiinţa precarităţii acestei lumi: „Ce lungă noapte a trecut prin noi/ Căci am uitat atâtea fărădelegi/  Atâtea suflete târâte în noroi, După atâţia ani, nu poţi să înţelegi” (Noaptea tăcerii, p.17).

Recursul la amintirea mamei, a anilor de după război, a iubirii irosite deşi capitalizate în duioşie, a tatălui pământean şi a tatălui ceresc este leacul unor dureri netrucate: „Poporu-acesta e un nou Iisus/ când vine umilit la Înviere/ Acei ce sunt şi cei care s-au dus/ Se roagă pentru viaţă în tăcere” (Reînviere, p.55). Inflexiunea mesajului social al acestei poezii este dură şi trasată cu o vigoare romantică proaspătă, deşi vine din alt secol: „Ne cer cu toţii să avem răbdare/ Şi cei de azi şi cei de ieri pe rând/ În sărăcia asta tot mai mare/ Se naşte întrebarea: până când?”(Până când?, p.21)
 

Poetul aşteaptă pe ţărmul zbuciumat al oceanului refluxul ideal pentru a ieşi în larg

Într-un vechi mănunchi de „Studii de istoria medicinii”, Dr. I. Izsàk, (Iluminismul medical românesc, Cluj, 1968) aminteşte despre „pleiada de medici ale căror activitate şi opere au avut o pondere considerabilă în desfăşurarea iluminismului românesc” (p.70). Poezia lui Ioan Costea, chiar dacă plină de o candoare neverosimilă pentru post-modernismul ambetant în vogă azi, depune o mărturie a angajării în Cetate a medicului apt să vindece, cât şi a cetăţeanului brav (chiar şi atunci când luptă cu morile de vânt), dominat de pulsiunea de a identifica morbiditatea sistemului şi de a starta urgent protocolul şi procedura terapeutică. Ioan Costea,  la fel cu acei aproape ireali medici iluminişti din alte timpuri, se simte dator să contribuie la o sterilizare a neomenescului actual  prin răspândirea de idei noi şi curajoase, nu numai medicale ci şi sociale, în forma unor critici adesea foarte directe, ca şi a unor satire acide la adresa clasei politice. Altădată, mai liric, în Testament, autorul îşi surprinde cititorii de mai târziu (ca şi pe copiii ce îl vor urma în discreţie şi înţelepciune ) prin blândeţea celui ce se resemnează, se retrage elegant din scena vieţii şi predă cu demnitate ştafeta „când voi fi lut/ aş vrea să fii olarul” (p.73). Acest arc peste timp este provocarea ucenicului de a-şi depăşi maestrul, instituindu-se în mesaj existenţial pentru urmaşi.

Curajul doctorului Ioan Costea de a ieşi în lume cu o carte de poezie militantă stă şi sub semnul etern curajosului poet solitar Cezar Ivănescu, editorul său recent dispărut (din culpă medicală), dar ne aminteşte şi de vechea întreprindere a lui Ioan Piuariu Molnar, din a sa „Retorică adică învăţătura şi întocmirea frumoasei limbi”: închipuirea vorbei şi a literaturii în timpurile noastre este reluarea de la începuturi a nevoii de armonie şi de mai bine în lume.

Alături de minunata sa soţie, doctor Lidia Costea, ea însăşi artist dăruit, medicul-poet Ioan Costea se încumetă a păşi într-o ţară ingrată: lumea scriitorilor, care este una dintre cele mai nesigure lumi, formată din nisipuri mişcătoare,  ape viclene şi plăsmuiri abisale.

Înarmat cu răbdare, poetul aşteaptă pe ţărmul zbuciumat al oceanului refluxul ideal pentru a ieşi în larg.

Vindecarea lumii prin artă şi credinţă, ce fericire pentru medicul-poet!