Ioan Costea sau vindecarea lumii prin artă şi credinţă (I)

Nevoia de tămăduitor şi de etalon moral

În Ţările Române, literatura s-a întemeiat prin transdisciplinaritate, iar apoi s-a şi însoţit, încă de la firavele sale începuturi, de discursul religios şi de discursul social. Această particularitate devine evidentă în secolul al XVIII-lea, când se produce marea renaştere românească şi când iese la iveală o întreagă fenomenologie autohtonă sub influenţa extinderii „Luminilor” franceze. Din această epocă şi de sub aceste auspicii datează şi la noi paradigma medicului cărturar, autor de discurs public (căci mânuitor de discurs terapeutic ce complementează actul îngrijirii bolnavului, atât din punct de vedere trupesc, cât şi mintal, afectiv şi social). Treptat, medicul cărturar devine colecţionar de artă şi de mărturii ale trecutului cultural material sau scriptic. Medicul din epocă începe să scrie despre meşteşugul său, ajungând cu timpul la studii ştiinţifice şi comunicări savante despre vindecare şi despre condiţia umană, însă ulterior el plonjează în filosofia vieţii şi a morţii şi în cugetarea poetică ce are menirea de a îmblânzi sentimentul vieţii care se scurge implacabil precum nisipul din clepsidră până la clipa finală. Şi tot medicul generează ulterior, după aprinderea luminilor româneşti, şi opere literare, al căror mesaj este nu numai estetic şi autoficţional ci şi, preponderent, moralizator. Pentru că misiunea esenţială, ca şi rostul medicului pe lume sunt, începând aşadar cu epoca luminilor (care preia o misiune trasată încă de antici), nu numai acelea de tămăduitor al miilor de suferinţe incomensurabile lăsate de Dumnezeu în viaţa omului, ci şi acelea de etalon moral – valabile într-o societate care se vrea curată şi cinstită cu semenii săi. Întâiul între cărturari, medicul surprinde cel dintâi şi între artiştii alinării şi ai vindecării - prin tipul de sensibilitate creat de însăşi profesia sa – faptul că în afara unei morale a lumii în care îi este dat să trăiască, trupul şi sufletul omului, oricât de sănătoase vor fi fiind în aparenţă, se îmbolnăvesc iremediabil, pe măsura expunerii la o lume strâmbă, guvernată de injustiţie, de trădare, de batjocura lucrurilor sfinte, de lipsa de iubire, de lisa de omenie, de absenţa civilizaţiei, de corupţie şi de mizerie. Căci hrana spirituală şi psihologică ce hrăneşte alături de pâine fiinţa omului are nevoie de un metabolism mixt, spiritual, moral, fiziologic şi somato-psihic.

 
Etiologia unei „frumoase maladii”

Ei bine, pe acest background şi cu această etiologie a unei „frumoase maladii” (iubirea de desfătare estetică este, în fond, o manie perfecţionistă ce îl apropie pe om de înger, şi pe înger de Dumnezeul său) care îl înalţă pe iubitorul de artă şi de cultură, vine, în peisajul artiştilor-medici români aflaţi în ţară sau în exil, şi medicul dr. Ioan Costea. Galeria medicilor români care îşi împlinesc destinul şi menirea prin literatură, dar care fac literatură şi pentru a inventa noi leacuri pentru maladiile civilizaţiei se îmbogăţeşte mereu: Alexandru Lungu tocmai ne-a părăsit, în Germania, iar viaţa sa întreagă a fost un poem fără sfârşit; Liviu Georgescu scrie febril într-un New-York accelerat care l-a transformat pe autor în poemo-electrocardiograf;  Ion Vianu, fiul lui Tudor Vianu, lucrează infinit la Arhiva trădării şi a mâniei, ca şi la puzzle-ul de malformaţii sufleteşti generate de exil, damnare, hăituire, gonirea de acasă a protestatarilor sub totalitarism;  Benedict Solomon, dispărut acum câţiva ani în Israel, a fost devotat până la final durerii sacrificiale a Holocaustului ca şi amintirii victmelor, în timp ce fiul său, medicul israeliano-român Vlad Solomon, este deja dependent de literatură ca de un drog ce hipnotizează şi induce iubirea într-o lume bazată pe ură. Sunt mii de exemple, de diferite grade de valoare estetică, care vorbesc despre capacitatea medicilor români de a construi prin literatură un capitol de experienţă umană şi de ispăşire prin cultură. Cine mai ştie dacă nu cumva destinul istoric tragic al ţării noastre nu le induce, în mod nespecific, şi medicilor-poeţi, pe lângă statutul de combatanţi şi de veghetori la sănătatea distrusă a naţiei şi pe acela de apărători ai cauzelor pe care le pierd mereu politicienii, militarii,  strategii, societatea civilă.