O carte-etalon

Cămaşa de forţă (Ed. Curtea Veche - 2004, Ed. Liternet - 2005) este o carte-etalon, atât pentru proza est-europeană, cât şi pentru literatura universală. Combustia care a iniţiat o literatură de o asemenea forţă şi valoare vine, estetic vorbind, din aceeaşi fenomenologie care i-a extras genialoizi din distileriile artei Estului pe Dostoievski, pe Kafka, sau pe Vladimir Bukovski. Evident, tot acest metabolism nu ar fi fost posibil în afara experienţei totalitare la care a fost supus autorul cărţii, romancierul, poetul şi eseistul Leonard Oprea.

Vorbim aici despre un roman scris cu fluidul unui homunculul hiperactivat (e conştiinţa auctorială? e omul păcatului? e un sfânt? e fiara? e Dumnezeu? este, poate, câte ceva esenţial din toate acestea, sau e nimic în reţetă alchimică ? ), iar acest homuncul este cel care pune la lucru alerta cortexului senzorial şi anxietatea cortexului motor pentru a face posibilă supravieţuirea fiinţei strivită sub teascul dictaturii: „să-mi scrii sângerând fără tăietură, doar simplu gândind despre neînţeleasa plăsmuire…[…] Sunt un…paralogic şi nu voi perturba societatea, îmi voi cere doar dreptul, inalienabil, la un pic de zbor, deasupra munţilor şi văilor, oraşelor şi ruinelor voastre.”(p.159). De remarcat că această levitaţie antropocentrică se produce „înlăuntrul meu şi în afara voastră”, printr-un mecanism hiper-derealist grefat parcă pe o meditaţie din Hermes Trismegistus.

Cadenţele catatonice şi contratimpii cicatricilor din Dansul lui Eduard Munch sunt singurele ritmuri care îi sunt permise lui Inochentie Damian, eroul romanului de faţă, pentru a înainta prin realul distopic şi prin imaginarul utopic al unui sistem totalitar a cărui menire este reducerea individului la absurd: „ne-aţi spus că într-o astfel de societate nu există contradicţii antagoniste, atunci, ce se întâmplă când contradicţiile ajung, aşa neantagoniste cum sunt, la o acumulare necontrolabilă?” Un răspuns era acesta: „refuzul de a accepta să trăieşti într-un anume fel, prin automutilare”, care putea merge până la sinucidere (autonegarea supremă) sau până la stimularea genialităţii (prin conversia mecanismului nevrozei şi negării în mecanism creator). Dar au existat, la alţii, şi răspunsurile colaboraţioniste, prin mecanismele adoptării ideologiilor totalitare, fie în mod activ, fie în mod pasiv, cedând şi lăsându-se încorporaţi în pasta moale, vitroasă, a lui homo sovietikus.

 

„nimeni nu-i poate contesta frumuseţea protestului…”

În regimurile totalitare comunistoide cum au fost cele din Est, când individul trăieşte zilnic experienţa faliei schizoide a dedublării pentru a încerca o adecvare la (re)presiunea ideologică externă, mintea sa uită mecansimele naturale de feed-back apropriate libertăţii. Cu timpul, răspunsul său la stimulii de orice fel devine unul lipsit de sens, pe măsura realităţii care a generat anomalia: „Le povestesc despre cât de greu se poate accepta că existenţa unui spaţiu şi timp, tainice în manifestarea lor benefică, iniţiatică şi desăvârşitoare de fiinţă, constituie, practic, accesul la realitatea psihică eliberatoare- realitatea unică[…]. Păcatul …e identificat de unii dintre ei, marea majoritate, cu spaima asta şi li se înfăţişează ca o destructurare interioară, într-un necurmat proces, până la alcătuirea unui nou Eu.”  Însingurarea lui Inochentie Damian a fost blestemul dar şi şansa supravieţuirii lui, într-o lume comunizată şi supusă buldozerelor de anihilare a personalităţii: „Cum urlă lupii sufletului la gura disperării, gândi Damian şi notă în jurnal: „Nu există tragedie sau demenţa izolării, atâta timp cât nimeni nu-i poate contesta frumuseţea protestului”…”

 

„marionetele şi toxina Omului Nou”

Construcţia spaţiului sacrificial al interiorităţii lui Inochentie Damian, cel abandonat înstrăinării dar susţinut de obstinaţia autoanalizei în chip de „ţipăt după ajutor”, devine o literatură pur-sânge, o arhitectură vera făcută din text, sânge şi fluid afectiv, o construcţie a detaliului anatomo-patologic şi a misterului revelat: „Cât de amănunţit trebuie să-ţi „descrii” realitatea înconjurătoare pentru a descoperi motivele întemeiate care să-ţi justifice actul de autoalienare?” Tehnica pointillistă a detaliului presiunii psihice este inegalabilă la Leonard Oprea. (Am regăsit aici, ca pe o madlenă proustiană, o amintire personală care ţine de fascinaţia în faţa construcţiei lui De laudibus sanctae crucis, făcută în secolul al IX-lea de Rabano Mauro, după un procedeu de reiterare heraldică (Roma, Biblioteca Apostolica Vaticana). După acelaşi procedeu, autorul deconstruieşte coerenţa funcţională a personajului său prin autofagocitarea energiei sale fiinţiale, lăsând în urmă, vie, marioneta lipsită de voinţă autonomă, marionetă ce execută – în statul totalitar - numai manevrele Păpuşarului Ideolog Şef. Fac apel, pentru adecvare, la citatul indicat de autor din Nietzsche: „Am făcut lucrul acesta, spune memoria mea. Nu sunt eu în stare să fac una ca asta, spune orgoliul meu şi rămâne de neînduplecat. În cele din urmă – cedează memoria.” Aşadar aici este capătul de linie al Arhipelagului, al Coloniei penitenciare, al Gulagului, al Experimentului Piteşti: în cochilia goală a minţii-sufletului, vidată de ideologi prin spălarea creierului, este injectată, cu seringa statului-partid, toxina Omului Nou.) (va urma)

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Cămaşa de forţă (I).

Comentarii