Jean - Yves Conrad – din iubire faţă de români

Pentru că l-am pomenit pe Jean-Yves Conrad şi al său Ghid pe urmele românilor celebri din Paris, nu se poate să nu citez aici motivaţia declarată de către autor ca motor al devotamentului său faţă de un proiect atât de dificil: „Am decis să scriu această lucrare izvorâtă din pasiune şi dragoste în serviciul culturii române pentru a denunţa nedreptatea evidentă care a apăsat şi mai apasă încă România în ţara mea (Franţa, n.m.) [...] Mulţi cititori, francezi sau români, vor fi surprinşi să descopere atâtea nume marcante de români în cultura franceză. Acest lucru se întâmplă, cu siguranţă, din cauză că ei ignoră (francezii), sau nu dau importanţă (românii), diversităţii şi calităţii acestor femei şi bărbaţi români actori, artişti, pictori, literaţi, muzicieni, cântăreţi, jurişti, oameni de ştiinţă, politicieni care au lăsat o urmă de neşters în capitala noastră, Paris.” La temelia iubirii sale faţă de români, şi inspirat şi pentru alegerea titlului cărţii (Paris, capitala...României), J-Y C. aşează cuvintele lui A.D.Xenopol (La France vue du dehors. Paris vu de Roumanie, 1909, pp. 1-2.): „Parisul este pentru România liberă, adică pentru acea parte a poporului român situată dincolo de Carpaţi, soarele care a făcut să încolţească în sânul ei germenii vieţii civilizate.”

 

Efectul românesc asupra culturii franceze

Cele cincisprezece trasee pariziene din volum reunesc şi readuc la lumină nume româneşti devenite celebre în capitala Franţei, deşi nu întotdeauna preţuite acasă, ci poate că adesea uitate sau gonite din România. Doar câteva, aici: Iosfat Snagoveanu, Emil Cioran, Gherasim Luca, Nicolae Bălcescu, Iulia Haşdeu, Dora Istria, Eugen Ionescu, Ion Vlad, Eduard-Ilarie Voronca, Marcel Mihailovici, Sergiu Celibidache, Paul Celan, Benjamin Fondane, Constantin Brâncuşi, Tristan Tzara, Victor Brauner, Jacques Hérold, Victor Roman, Constantin Levaditi, Henri Coandă, Elena Şuţu, Jean Yonnel, Ely Nizan, Anna de Noailles, Dinu Lipatti, Filip Lazăr, Elena Văcărescu, Berthold Glodman, Maria Ventura, Henri Negrescu, Martha Bibescu, Elvira Popescu, Clara Haskil, Constantin Brăiloiu, George Georgescu, Elena Teodorini, Vasile Alecsandri, Nicolae Titulescu, Panait Istrati, Edouard de Max, Aristiţa Romanescu, Grigore Manolescu, Theodor Palady, Nicolae Păunescu, George Enescu, Georges de Bellio, Mircea Eliade, Eli Lotar, Etienne Hajdu, George Apostu, Matila Ghyka, Elvira Popesco, Maria Ventura, Virgil Gheorghiu, Traian Vuia, Aurel Vlaicu, Nicolae Griorescu, Ioan Andreescu, Idel Ian cheelevici, Sextil Puşcariu, Theodor Rogalsky, Alexandru Rosetti, Darie Rosenthal şi atâţia şi atâţia alţii. De remarcat este faptul că în această carte Jean Yves Conrad a adoptat conduita omului de ştiinţă şi a demonstrat care au fost influenţele culturale româneşti asupra Parisului actual, asumând cu o energie imensă creativitatea românilor din exil.

Desigur, o atitudine ca aceea a lui Conrad, care este plin de optimism şi de spirit pozitiv (un ambasador uluitor al intereselor româneşti, dar şi un om de lobby high-class), vine să contracareze două alte tipuri de atitudini, numite „negre”, vizavi de România.

 

România din seria neagră a gândirii europene

Prima este ceea ce eu aş numi Pesimismul localist românesc al cărui şef de şcoală ar putea fi numit Emil Cioran, care spune, bunăoară, în Caiete, III, Ed. Humanitas, 2003, p.329: „Din totdeauna, raporturile mele cu ţara mea au fost doar negative, adică o fac răspunzătoare de toate slăbiciunile şi de toate eşecurile mele. Ea m-a ajutat să nu mă realizez (chestie care ar fi adevărată, având în vedere genialitatea lui Cioran şi incapacitatea dovedită a României de a nu-şi putea găzdui şi ţine în viaţă geniile, n.m.), mi-a favorizat cusururile, e cauza degringoladei mele. Greşesc fără îndoială gândind aşa. Dar acest fel de a gândi îl datorez tot ţării mele...”

A doua ar fi orientarea de gândire pe care eu aş numi-o Balcanismul – un Bau-Bau pentru Europa, susţinută de multe şcoli politice şi militare care au avut nevoie de şi au întreţinut în Balcani o anumită zonă seismică geo-politică, pentru a avea de unde să regizeze declanşarea conflictelor continentale. (Germania, Franţa, Anglia sau Rusia şi America au preferat întotdeauna o zonă conflictogenă teleghidată uneia situate chiar pe teritoriile lor. Un fenomen asemănător există în lumea arabă sau în lumea chineză, unde anumite zone sunt menţinute în instabilitate, din dorinţa Puterilor de a avea la îndemână un butoi cu pulbere în care se poate arunca, la nevoie, chibritul ce va detona următorul război). Adepţii acestei şcoli denigratoare a zonei balcanice de facto, inclusiv a României, par să uite că din Balcani originează marii filozofi şi gânditori ce stau la baza spiritului european: Platon şi Aristotel sunt doar două din cele mai cunoscute exemple.

 

Patria la purtător

Mai există, desigur, maidanezii politicii, care agită spiritul antiromânesc ca pe o carnasieră extremistă, cu orice ocazie ce le poate aduce voturi în ţara lor. Un astfel de specimen am văzut ieri la televizor, prin politicianul italian ratat care promitea în numele echipei de fotbal italiene că :”îi vom lăsa pe români să ne bată, dacă îşi iau ţiganii acasă”. Până şi colegii lui din presă şi din parlament l-au repezit cu greaţă...

Eu am ajuns la concluzia că cea mai bună morală de supravieţuire în vremurile actuale globalizatoare şi bântuite de exodul generalizat pericataclismic vine din Tora, legea lui Moise, ca evanghelie numită „patrie la purtător”. Cetăţeanul viitorului apropiat nu va putea supravieţui decât în patria sa la purtător, oricare va fi fiind aceasta.

În lipsa unui acord scris din partea Monitorului de Suceava, puteţi prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacă precizaţi sursa şi dacă inseraţi vizibil link-ul articolului Pe cine sperie, de fapt, România? (2).

Comentarii